miercuri, 24 iunie 2015

Am fost la ski 3

Am fost la Ski. Stiu, suntem vara déjà…dar tot am fost, si era in aprilie, deci aproape vara.

M-am dus eu singurica asa, cu ghiozdanelul in spinare. Cu aceasi asociatie cu care m-am dat cu muntele asta vara.

La ski am cunoscut un grup de pustani englezi. 5 la numar si fiecare avea 25 de ani.

Ne-am imprietenit asa de la catarama ca m-am si dus sa-i vizitez la Londra in mai, si urmeaza sa vina si ei la mine in vara.

Deh, mirosul de clapari, frezele turtite si mucii curgatori apropie.



Englezii nu sunt ca francezii. Aceasta afirmatie are aceeasi valoare truistica ca « iarna nu-i ca vara ». Dar asa e, va garantez. In primul rand englezii sunt destinsi si nu se iau in serios. Si chiar au umor. Nu degeaba s-a auzit de « umorul englezesc » insa cuvintele « umor » si « frantuzesc » nu au stat inca in aceeasi fraza.

Pustii foarte seriosi, scoliti, politicosi, deloc vulgari, m-au facut sa ma simt ca una din grupul lor cam dupa prima jumatate de ora. Plus mi-au zis ca arat de 20 de ani, asa ca sunt sanse sa ramanem prieteni pe viata.

In sejurul asta au fost conditiile meteorologice cele mai aprige pe care l-am cunoscut vreodata la ski. Furtuni de zapada, ger de-ti ingheta mucu-n nas si nu puteai sa faci o biluta ca lumea, ceata de nu vedeai la un metru in fata ta, si ningea non-stop de ziceai c-o da gratis. Daca ignorai senzatia de cutite care-ti intra in creier, skiul chiar aducea a ski si nu a tortura agonizanta in care sperai sa scapi cu viata si cu fata nerupta in bucati de vant.

Astfel ca ne-am imbolnavit toti 6 cam din a doua zi de ski.

Asa ca unul dintre baieti, responsabil, s-a dus frumos la farmacie si a cumparat un sirop de tuse care continea codeina, care zice ca e varianta mai soft a heroinei. Adica el siropul nici gand sa vindece tusea dar te facea sa vezi viata mult mai frumoasa ! Si frigul mai caldut.

Asa ca am dat cu sirop la greu, ne-am facut rezerve, fiecare cu sticluta lui. Se pare chiar ca din aprilie pana acum a fost interzis in Franta, ca-l foloseau adolescentii dupa scoala si luau note mici din cauza ca-i calca autobuzul.

Acum, acest sirop a avut efecte diferite la fiecare in functie de personalitate.

De exemplu, unul din baieti, cel ordonat, contabil de altfel (ce poate poseda pe cineva sa devina contabil ? cat amor de cifre sa ai ?), sa-l numim « regulated fun », care tinea extrem de mult la ordine si curatenie, dupa sirop isi aranja hainele usor dezordonat, gen nu mai tinea cont de culori si punea rosul si negrul in aceeasi parte, STANGA ! Devenea rebel !

Un alt baiat din grup, Mike, pe care o sa-l numesc « Blue steel », era skiorul bun si cool, pe care ochelarii de soare nu-l faceau sa arate ca o musca vazuta la microscop, ca pe restul dintre noi. Genul caruia, cand oricui ii curg mucii, la el nu curg, ci stau politicos in nas ! O avea sinusurile in sens invers.

Ei bine in cazul lui siropul avea un efect bizar, in sensul ca tot ramanea stapan pe situatie in ciuda neuronilor care dansau polka.

Calm, controlat, politicos, cu o voce de hipnotizat serpii, omul era extrem de british pana si-n stilul de a skia, nu sarea un fulg mai departe de varful claparului lui (decat daca vroia EL !). Spre deosebire de un altul Charles, care cand snowboarda, aveai impresia ca cineva l-a platit sa aduca zapada din susul muntelui in josul muntelui.

Pe Charles il voi numi « Revelatia iernii », pentru ca el s-a imbolnavit primul si ne-a facut sa descoperim siropul de tuse, acesta gaselnita pe care ar trebui sa incep sa o deal-uim cat de curand pe piata neagra a drogurilor dure ! La el siropul a avut efectul de a-l face sa rada mai mult decat de obicei, ca si cand l-ar fi gadilat un batalion de pitici cu antene.

Englezilor, asa cum spune si stereotipul, le place berea frate. Adica cert n-au religie, dar cred cu sfintenie in BERE ! Berea trateaza orice rau in orice moment, dar imbunatateste si binele !! E panaceu pentru englezi. Am facut mai multe pauze de bere decat de pipi ! (ceea ce e ironic !)





Iain era cel impartit intre placerea alunecatului si teroarea caderii. De altfel acesta ar trebui sa fie numele lui de skior : « Stresul zapezii » J pentru ca cred ca adunat intr-o saptamana, l-am vazut mai mult incercand sa iasa DIN zapada decat skiind/mancand/jucand carti/band bere ( !).





Cel de-al cincilea din grup, Ray, era cald si saritor cum ii spune si numele.

Hotarît sa le ia banii la poker francezilor (Waterloo all over again !), sa castige blind-testurile (jocurile de ghicit cantece) si sa faca 185 de piste in 5 ore, pustiu' vroia cu orice pret sa ne invete jocuri de gandire si sa ne stimuleze intelectual, cand noi nu vroiam decat sa ne diluam si ultimul neuron cu siropul de tuse.

Printre draciile pe care le-am facut cu baetii, ca la 12 ani asa, a fost sa luam o scurtatura intr-o zi, un derdelus cu zapada dar sub care era iarba si pietre cu noroi, asa ca ne-am zgariat cu totii skiurile si ne-am rupt pantalonii in fund, rand pe rand.

Ati observat ca, cu cat inaintam in varsta, cu atat apreciem mai tare tampeniile pe care le faceam intre 6 si 13 ani si ni se pare ca nu le-am apreciat la timp la adevarata lor valoare ?

De panatlonii inoroiati, cel mai suparat a fost « regulated fun » pentru ca nu stia o metoda regulamentara prin care-si putea spala nadragii de ski cu alte lucruri, fara a murdari in masina de spalat si celelealte lucruri ! (simple logics !)

Ca sa inchei, skiul e foarte misto, varianta in aer a muzicii clasice decat ca cu putoare.

E o experienta sa schiezi cu oameni tineri si normali, si mai ales cu baieti, pentru ca nu fac fite. Nu exista faze de cuplu de genul « Iubii, am oboooosiiit, tot grupul se opreste sa-mi pudrez nasul ». Cu baietii e foarte simplu, ador ca putem sta si ore fara vorba, pur si simplu e o sticla de ceva si te uiti in gol si nu spune nimeni nimic. Asta e fericirea.

Sau o fi fost de la siropul de tuse…



Daca va era dor de aventurile trecute de la ski, poftiti:

http://parisulmeu.com/2013/01/am-fost-la-ski/

http://parisulmeu.com/2012/03/am-fost-la-ski-2/

miercuri, 17 iunie 2015

Reuniune de generala!

Am fost la reuniunea de 18 ani de la terminarea scolii generale. Ei bine, greu de crezut, dar am ramas in contact cu totii. Multumim Facebook, acesta bagheta magica capitalista !

Am constatat cu oarecare surprindere ca majoritatea dintre noi nici nu suntem alcoolici, pesti sau dealer - cum ar fi fost de crezut daca vedeati prostiile pe care le-am facut in scoala generala.

Scoala generala se chema José Marti, si cica era cu profil spaniolesc asa, desi noi spaniola n-am invatat la scoala ci mai degraba din telenovele. « Inger Salbatic » m-a invatat sa spun in spaniola ca as fi insarcinata si ca Luis Fernando e un escroc sentimental fara inima. In caz ca ajung prin Madrid si am nevoie de un kit de supravietuire lingvistic.

Deci asa ne-alcoolici si ne-vorbind spaniola, ne-am intalnit vreo 15 colegi si am inceput sa depanam. Anii 90 au fost foarte speciali, cata originalitate la toate nivelurile! Nimic nu parea kitch sau prostesc, eram asa de vii !

Colegii, frumosi si simpatici si mai ales, nu mi s-au parut blazati. Din pacate nu pot intra in detaliu despre fiecare pentru ca nu m-ar mai invita niciodata nicaieri la alte reuniuni si n-as avea ocazia sa spun arogant « Nu stiu ce zboruri are Air France in perioada aia… »

DAR ce va pot spune este despre amintirile din scoala generala !

Anume ca prin clasa a VII-a cred, cativa colegi baieti s-au gandit ei sa puna intr-o punga pipi si caca (in pungi separate) si sa le invarta in aer in spatele clasei. Sa ne facem o mica provocare daca s-ar sparge pungile… Nu stiu ce-i trece unui copil de 13 ani prin cap astazi, dar lor asta le-a trecut atunci si toata clasa a gasit activitatea extrem de amuzanta- de entertaining (ei, stiau sa tina publicul cu rasuflarea la gura ! Nu de alta dar iti puteai literalmente lua un rahat peste ochi !).

Cand a intrebat diriga cine facuse traznaia si cine « avusese IDEEA » (the mastermind !!), nu-mi amintesc sa fi fost turnatori (sifonari). Am stat uniti in spatele unei asemenea initiative constructive.

Diriginta a rezistat la aceasta prima nebunie copilaresco-debilo-ce-ar-zice-Freud-despre-stadiul-anal intarziat-…insa a parasit clasa in tromba la alta nazdravanie de-a unui coleg cateva saptamani mai tarziu !

Unul dintre colegi, foarte calm de felul lui si cu note mari la toate materiile, daduse in « patima » pacanelelor. Si pentru ca jocul il obseda, si-a desenat pe banca casutele si formele de la pacanele. La ora de dirigentie, cand a prins o pauza, intre absente si civism, colegul s-a apucat sa loveasca frenetic cu palmele in desenul de pe banca, tipand din toti rarunchii: « neaga, neagra, rosie, rosie !! »… pac-pac !



Diriginta s-a ridicat demn si, lovind cu piciorul in usa, la fel de demn, ne-a promis ca nu ne va mai revedea niciodata. Noi am tinut doliu cam 30 de secunde dupa care s-a reinceput debandada obisnuita.

Ne-am amintit desigur de obsesiile vremii, cum unii vroiau musai adidasi cu luminite, si ce mandri erau cand ii obtineau, ce sentiment de bucurie deplina! Altii fâshuri Adidas, desigur false, dar ce mai conta ? Altii erau fani Gun’s & Roses, de cate sute de ori oi fi ascultat November Rain suspinand de vreun coleg de la alta clasa (trebuia  musai sa fie din alta clasa, teren necunoscut !) Ce bine era si ce simpli eram…



Facem si-acum obsesii, de alte feluri…unii de bani, altii de alcool, altii de femei, bebelusi, sau ecrane plate, insule exotice sau patratele la abdomen (eu de exemplu ma recunosc in asta…)



Cred ca asa e natura umana care are nevoie de pitici pe creier, oricum ar fi ei…ce trist insa ca nici cand obtinem banii, femeile, alcoolul, patratelele, nu ni se mai umple inima de bucurie cum stiau s-o faca adidasii cu luminite sau « fâshul » adidas…

marți, 9 iunie 2015

André Rieu sau postmodernismul clasicului

Am fost la concert la André Rieu. Gratie lui maman, care a luat biletele. Caci este fanul artistului numarul 1. Mai ceva ca-n filmul cu de Niro cu fanul fanatic, singura diferenta fiind ca ea nu rapeste copii. Desi nu garantez ca n-ar face-o daca I s-ar interzice sa asculte varianta lui Rieu a “Waltz No. 2“, (a lui Dmitri Shostakovich) a 78-a oara. Pe zi.

Bun, deci maman fierbea de nerabdare ca o oala cu magiun uitata in bucataria de vara.

Am zburat de la Paris aproape special ca sa o acompaniez la acest concert (restul motivelor fiind: intalnirea cu colegii de generala, de care va voi spune intr-un post viitor, ciorbele de burta la plic, ceaiul de merisor, covrigeii dulcishori, salamul de biscuiti, sosurile cu usturoi de la KFC, si cartusele de tigari aduse pentru romanii din Franta, a caror prietenie ajung sa cred ca o cumpar cu aceste transporturi!). Si ba da, au aia de mancare si-n Franta, dar nu e dom’ne ca acasa!! Jos croissantul!

Dar divaghez…

Imi adusesem haine de duminica pentru acest concert, insa am aflat apoi ca prestatia se tinea afara, anume in Piata Constitutiei. Adica un pantalon de terfeleala si-un jerseu erau arhi-elegante.

Bun, plecam noi la concert, ajungem cu doua ore inainte, ca la aeroport. La curse de linie vreau sa zic. Insa mama mea era –pe langa fanatica, cum am mentionat deja!- usor impacientata ca lumea va da buluc si trebuia sa fim musai la timp ca sa nu ne inghesuim si sa ne prindem locurile deja platite- cu banii de amanet, avand in vedere pretul biletelor!- neocupate.

Am ajuns asadar in Piata Constitutiei la 18h15, concertul fiind la 20h30.

Ne-am indreptat inspre locurile noastre, mama cazuta in admiratie fata de “organizarea adevarata”. Mi-a spus cu admiratie sincera ca artistul a adus EL scaunele si toata logistica, decoruri, lumini etc. si ca a prevazut inclusiv vremea schimbatoare si sub fiecare scaun sunt pelerine. Dupa ce ne-am asezat, primul lucru pe care l-am facut a fost sa verificam daca erau pelerinele sub scaune (si nu in scopul de a le fura, cum probabil s-au gandit altii! Nu, noi “imprumutaseram” pelerine deja din Franta!)…dupa verificare…cum ar zice amicul meu Catalin: “Pelerine…pula pelerine”. Zic de el ca eu nu sunt vulgara in limbaj. Ori le-or fi furat deja organizatorii?!

Bun, dezamagite, ne-am dus ca tot omul sa ne luam ceva de baut, ca arta usuca gatlejul.

Ce vindea baetii? Pai apa in pahare de Pepsi, caini fierbinti, popcorn (pentru cand iti canta soprana si nu te transcende decat numai foamea), bere, inghetate.

Deja de la gherete si de la articolele vandute mi s-a parut toata chestia usor dubioasa. Nu ca as fi snoaba, dar la concertele de muzica clasica parca iei o cupa de sampanie si-un macaron. Sau rabzi, ca te hranesti dreacu cu arta! Dar eu sunt o rea si-o pretentioasa.

Dupa ce ne-am luat de beut, ne-am asezat pe locurile noastre si am inceput sa radem de oameni. Mai ales de cei imbracati super chic care frecau frenetic praful de pe scaunele pliante. Ziceai ca-s la concurs de rapiditate, aveau si lotiune sterilizanta cu ei si tot. Profesionisti. Curat profesionisti!

Intr-un final a aparut si artistul (Eurika!!), din public, incadrat de o garda in rosu de ziceai ca dreseaza leoparzii. Totul era afisat pe doua ecrane mari in partile laterale ale scenei.

Muzicantii erau imbracati in costume de epoca de toate culorile, foarte pestrit comparat cu sobrietatea tipica de la concertele de muzica clasica. Dar asta nu era chiar deranjant in contextul petrecerii campenesti dimprejur.

Rieu era un fel de prezentator/povestitor/maître de ceremonies, care vorbea despre invitati, flata romanii cam jignindu-i…de exemplu a vorbit despre interpretarea lui faimoasa a Valsului ai doilea, interepretare care a ridicat un stadion intreg in picioare in Olanda, si ca si Steaua Bucuresti (despre care stia deci) ar trebui sa-l invete- pe el valsul- pentru ca atunci (cand echipa va stii muzica) vor incepe in fine sa castige…

Cam multa vorbarie, as fi preferat mai putin bla-bla si mai multa muzica.

A tinut concertul 3 ore (cu tot cu pauza) dintre care as zice vreo ca vreo 45 de minute le-a vorbit Rieu.

La pauza s-a spart conducta catre toaletele ecologice, si era ca-n Tom si Jerry, toata lumea grabea pasul sa ajunga inaintea celorlalti, astfel ca aproape fugeam toti. In WC mirosea a primavara tarzie cu hot dogi si bere care nu s-au inteles in unele intestine. O placere. Dupa asta ne-am spalat pe labute cu apa din paharele de Pepsi, pe iarba, cu Casa Poporului in spate si cu arena lui Rieu in fata. In lumina reflectoarelor. Suprarealist.

Hai sa-ncep oficial cu carcoteala de frantuzita pretentioasa, sa nu va mai tin in suspans: pentru mine, au fost doua tipuri de kitch si ieftin la acest concert: cel de pe scena si cel din public.

Publicul era complet needucat - eufemism elegant pentru tzoparlani. Tzoparlanul amator de muzica clasica este cel mai iritant, am aflat ieri. Pe langa produsele cumparate de la ghereta, pe care le rontaiau insolent in timpul cantarii sopranei de exemplu…femeia aia exprima acolo arta pura cu lacrimi in ochi si auzeai crantz-crantz o floricica in dinte sau un pahar strivit. Nici cea mai mica patrundere a vreunui sentiment inaltator pe care ti-l poate procura numai o astfel de muzica, sau macar respect pentru o nota inalta interpretata desavarsit. Cranz-cranz pe el de sentiment inaltator!

In plus, faceau poze si filmulete cu telefonul, ca niste mici fanatici japonezi care nu pricep si care vad totul prin ecranul smartului ceva (nu creierul!), astfel ca putinii spectatori care nu filmau/pozau trebuia sa faca miscari disperate cu capul de parca se fereau de palme, ca sa vada ceva din enormele ecrane (si nu alte zeci de mici si mijlocii ecrane). Tare ma intreb cu ce prilej vor revedea ei filmarea proprie de la concert : “ Fa iubito, adu 12 mici si hai sa ne uitam la pitzigaiala lui Rio, mai stii cand te-am dus sa te vrajesc?”

La un moment dat in timpul concertului zburatacea o drona cu o camera incorporata, care filma scena si publicul. Ei din momentul in care a aparut asta, 80% din public a stat cu ochii beliti in sus la ea, intai intrebandu-se zgomotos afla ce dreacu e, si daca nu cumva securitatea o fi trimis-o! Sau DNA-ul, ca e la moda.

S-a dus dreacu bruma de interes pentru concert, ziceai ca au venit sa vada drone zburatoare! Ar fi putut omul ala sa se opreasca din cantat ca tot aia era!

Al doilea kitch era spectacolul de pe scena, sau parti din el. Rieu face pe clovnul, isi pune diverse mutre socate, mirate, amuzate, in idea de a face publicul sa rada. Asta n-ar fi nimic, insa au fost bucati in care a aparut un taur de plus care a alergat o doamna in rosu (desigur din regie) si s-a intors triumfator cu un sutien rosu agatat pe coarne... Ieftin si kitch. Romanii au adorat desigur. Au aplaudat taurul cu sunete de placere ghidusa.

A fost o bucata dintr-o melodie in care una din muzicante fluiera cu degetele la refren. Desigur romanii, jucausi, au intrat imediat in joc, caci instrumentul asta il stapanesc si ei, ba chiar mai bine decat flautista respectiva.

Apoi s-au adus pe scena niste pahare cu sampanie si muzicienii faceau pe betii…de neinteles de ce exact.

Imediat dupa pauza André Rieu a criticat publicul pentru ca pauza se terminase iar el si orchestra erau nevoiti sa astepte lume care-si cumpara hot dogi si bere in loc sa continue concertul…totul regizat desigur, de altfel niciun gong nu a anuntat reinceperea spectacolului. Si camerele filmau reintoarcerea publicului la scaune, catinel si negrabiti si cu bratele pline de gustarele, iar filmarea se vedea in direct pe ecranele gigantice iar restul romanilor radeau (in mod meci de fotbal American). Artistul ii chiar parodia pe scena imitand grasi abia miscandu-se, ceea ce mi se pare jignitor avand in vedere ca el organizeaza genul asta de concert in aer liber cu scopul de a face muzica clasica “accesibila maselor”. Ca si cand nu ar fi ceva complet contradictoriu intre acesti doi termeni: mase si accesibilitate a ceva ce se educa cu ani si ore de astfel de muzica ascultate.

Din repertoriul de aseara, pe langa clasice foarte cunoscute (chiar prea! Unele sunt muzica de asteptate la somaj in Franta…) a fost si “Marina, Marina”, “Volare”- la care publicul canta “oooo-oooo” intr-un glas. Oameni veseli.

Publicul a dansat la toate valsurile, iesind din rand pe mijloc, mai ales la “Valurile Dunarii”, “Dunarea albastra”, etc. Asta cu dansul mi-a placut, pentru ca barem mi-am zis ca i-a sensibilizat totusi ceva.

La final au fost artificii, baloane, si confetti. Ca la circ.


Ok, de ce ma deranjeaza kitchul lui Rieu? Pentru ca, in opinia mea, muzica clasica nu are nevoie de artificii. Trebuie sa te lase sa te transpui in alte lumi, sa simti suferinte si bucurii atavice, sa visezi si sa zbori. Nu e nevoie de nimic altceva, nici rochii decoltate si colorate la muzicieni, nici artificii sau confetii sau fluierat si tauri. Asta inseamna sa faci totul ca sa placa “la toata lumea”. Ca sa poti castiga bani de la toata lumea…chit ca te deranjeaza ca sunt burtosi si mananca floricele, ei, mai inchide ochii ca au fost biletele jumate de salariul acestor burtosi. Le va scadea burta dupa concertul asta.

De altfel nu “toata lumea” a avut bani de bilet, asa ca admiratorii infocati, s-au îmbrăcat frumos, au investit in traditionala punga de seminte, si si-au mancat semintele pe bordura din faţa Casei Poporului, în afara spaţiului de concert. Altceva cand spargi samanta pe “Valurile Dunarii”, simti ca toata viata asta de rahat “se merita”.

Ce e cel mai ironic este ca muzicienii erau de o calitate corecta, nu ar fi avut nevoie sa faca atatea valuri in plus. Muzica ar fi fost suficienta.

Tenorii invitati au fost magistrali (Gary Bennett (Tasmania), Bela Mavrak (Ungaria) şi Eric Reddet (Franţa)). Au interpretat  „Nessun Dorma“, din actul final al operei „Turandot“, de Giacomo Puccini. Soprana Carmen Monarcha, braziliana, a cântat „O mio babbino caro“.

Gheorghe Zamfir, invitat în spectacol, a fost extrem de emotionant cu „Einsamer Hirte“. A cantat si Ciuleandra la finalul concertului, foarte emotionant si acesta. Au aparut la final si dansatori populari romani, si mici si mari, interesant desi n-am prea inteles sensul prezentei lor. Sa ne flateze pe noi romanii?

In concluzie, less is more. Daca ar fi pastrat-o mai simplu cred ca ar fi fost mai bine , nu ca publicului larg i-ar fi placut. Taman artifica si balonul l-au facut sa nu-si regrete ipoteca pe casa pentru bilet.

Rieu e un vizionar, a creat un concept, imbina musicalul, cu muzica de camera si cu operetta, totul viu colorat intr-un spatiu deschis si cu artisti talentati. Da de lucru la o armata de oameni, numai pentru asta, si trebuie admirat.

Insa ca si post-modernismul, la care trebuie sa mijesti ochii sau sa fi fumat ceva tare inainte, si aici trebuie sa fii pregatit sufleteste.

Romanilor le-a placut la nebunie, si asta e de baza. Eu nu-s decat pe jumatate romanca si mi-a placut jumatatea muzicala pura si nu showul ieftin din jurul muzicii.

Inchei cu Schopenhauer, ca sa ma dati dreacu definitiv si sa ziceti ca sunt o pretentioasa cu harfe in cap (haha, harfe, subtil ;)), pentru ca ador ce spune el despre muzica si mi se pare foarte adevarat si frumos:

"Muzica este limbajul universal, clara ca intuitia insasi; profunzimea inexplicabila a muzicii, cu virtutea careia patrunde in noi ca un Paradis familiar, etern indepartat, inteligibil, dar complet inexplicabil, este datorata faptului ca muzica ne reveleaza toate emotiile fiintei noastre profunde, dar fara a se baza pe o realitate existenta si departe de durerea ei” (Le monde comme volonté et comme représentation, Livre III, §52)

Un fan adevarat care a profitat pentru a urla 'N-am butelie!'