La rezidenta se putea gati in bucataria comuna atata timp cat n-aveai nevoie de cuptor.
Cum sunt de parere ca gatitul e o mare forma de arta, intr-o duminica m-a apucat cheful sa fiu artista. Un singur detaliu am omis: ca NU eram artista.
M-am uitat atent prin cartea de bucate, totul parea complicat...m-am decis in fine pentru un desert (ceea ce e putin ironic pentru ca n-aveam nimic la felul principal). Am ales asadar coltunasii cu dulceata.
Stiti ce-s coltunasii? (daca nu stiti n-ati pierdut nimic!)
E o specialitate moldoveneasca la care se mai zice si nasturei (popor imaginativ, noooaaa!).
In mod normal, cand sunt buni, coltunasii trebuie sa ti se topeasca in gura (nu sa-ti sparga dintii cum au iesit ai mei)
Bun, m-am apucat de treaba, sortulet, bereta, muzica vesela din camera, figuri (sa vada lumea ca are de-a face cu un adevarat bucatar care se ia in serios, nu te joci cu te-ncurci!), aveam tot echipamentul, organizarea tzutz, imi lipsea doar savoir-faire-ul...
Ma apuc deci sa citesc indicatiile din cartea de bucate:
-3 oua intregi (Hmmm, pe-asta au pus-o sa ma incuie...deci intregi...cum, cu coaja adica? Bine stiu ca in coaja isi fac veacul proteinele dar...intregi?! lasa, dans le doute, renunt la coaja, fie ce-o fi, sper sa nu stric tot!)
-un varf de sare...un varf din ce anume? De cutit sau de furculita, ca in functie de ce aleg varful n-arata la fel! Ca daca e varful prea gras imi iese entrée nu desert...Aoeleu, mi-a fost mai usor sa descifrez imperativul categoric al lui Kant in anul I de filozofie politica...mama ma-sii de filosofia coltunasului...
-zahar 3 pahare. Pai n-am decat cani in camera aia de 9 m...in fine hai cu canile si doamne ajuta!
-Faina cat cuprinde...cat cuprinde ce?!?! Nooo, e deja clar ca reteta asta a fost scrisa in bataie de joc si nimeni care nu e cel putin stra-bunica n-o poate realiza...o las balta si ma duc la boulangerie sa-mi iau o tarta cu mere sau ceva...of, dar am consumat ouale si zaharul, hai acum...
La partea cu ‘esenta de rom’ m-a incuiat definitiv...cata sa pun?! Am sunat licuriciul in Romania, era in sedinta, nu ma putea ajuta...desigur cum am o chestiune de viata si de moarte, pe ea o apuca sedinta!!!
Am mai sunat cateva rubedenii, toata lumea era ocupata, incredibil, astia fac special! Cand destinul coltunasilor mei depinde de sfatul lor...poate tocmai ratez o intreaga cariera de chef-cuisiner din cauza ca ii incurca pe ei mobilul!! Tststststs....
Asa ca am facut dupa capul meu, am turnat o jumate de sticluta de esenta de rom. Am inteles apoi ca fusese lejer cam mult, pentru ca mirosea a rom pana la coltul strazii, inclusiv a doua zi simteam miros de la biblioteca din campus...
Bine ca n-aveam de copt, ca la copt e mai greu: ‘coaceti pana iese furculita curata’...adica o coci pana devine prajitura ta un fel de masina de spalat vase, apoi iei cea mai jegoasa furculita din casa, plina de grasime, si o introduci in prajitura. In mod normal trebuie sa iasa de parca ai fi spalat-o cu CIF. ATUNCI stii ca desertul tau e bun de mancat! (si furculita de revandut pe E-bay)
Dar revendind la (the fucking) coltunasi: dupa ce (IN FINE!) imi iese compozitia, din coca trebuie facute triunghiuri cu dulceata in ele si puse apoi la fiert in apa clocotita. Aoleu, nici la nivelul 2 la Mario n-am avut asa emotii....
Booon, le-am plonjat in apa fiarta, se dezmembrau prin apa, plutea coca, dulceata, era masacrul coltunasilor (Partea II: Coltunasul strikes again!)...
Am petrecut restul dupa-amiezei in panic mode pescuind bucati de coca si parti de caise din dulceata si lipindu-le dupa...
Am asteptat sa se raceasca si intareasca...mai aveam ceva speranta ca poate cand va fi totul uscat va fi totusi bun...desigur a trebuit sa spal si bucataria pentru ca zburase coca pe pereti, pe jos, cred ca aveam coca si-n chiloti in ziua aia...(asta inseamna bucatar adevarat: sa te impregnezi- literalmente!- de reteta, reteta sa devina cine esti!)
O data terminat tot, decid sa gust (una din cele mai grele decizii din viata mea!). Era oribil, papilele si-au dat ochii peste cap si au refuzat politicos sa mai continue sa se amestece intr-o asemenea afacere.
Am incercat sa servesc cainii vagabonzi din curtea rezidentei, era sa ma muste.
Ce dreacu sa fac acum cu 3 farfurii cu varf de coltunasi? (Coltunasi e un nume generic, ati inteles ca ma refer la chestia aia neidentificata din care se revarsa un lichid gelatinos galbui...)
Trebuiau mancati, nu puteam sa arunc atatea ingrediente, ca sa nu mai vorbesc de dificila activitate de pescuit!
I-am luat a doua zi la facultate, aveam cursuri pe seara, m-am gandit ca neavand altceva de mancare, si cu multa apa, (si eventual un pistol la tampla!), poate totusi i-as putea inghiti...
Pe la un 19h45, in pauza, scot un servetel unsuros cu coltunasi in el, iau timid o bucatica, incerc sa musc pe-o parte (sa sparg dinti mai putin vizibili), erau taaaaari...pietroaie frate!
La un moment dat, pe cand eram in plina misiune imposibila, ma vede o colega frantuzoiaca (busted!). Ma intreaba ce mananc, ii spun ca e un fel traditional romanesc (ma scuz fata de voi toti pentru reclama atat de proasta!)
O vad ca se tot uita la servetel cu pofta (surprinzator!!), o intreb (foarte jenata) daca cumva vrea sa guste...vroia! Imi blestem zilele in gandul meu, ma gandeam sa le pun discret pe banca si sa o tai din clasa lasand un norisor de praf in urma mea...dar deh, o servesc...mesteca, ezita...(ma asteptam sincer sa zica: 'Mais Dana, tes coltzunazii au un gust de parca au mai fost mancati o data!')
Dar nu...imi spune ca sunt 'speciali'! Si recunoste ca sunt croquants. Ce-mi plac eufemismele!
Anunta apoi clasa, tare: ‘Daniela are des délices de Roumanie!’ (traducere pe romaneste: ‘bei fraesteni de pretutindeni, are una de haleala aici!!!’)
S-au facut aia ciorchine la mine la banca, numai frantuzei morti de curiozitate...eu ma gandeam deja ca mi-am semnat retragerea de la scoala aia...faceam planul de transfer universitar...
Ei bine, au ras tot, ca niste termite, nici firmituri n-au mai ramas! (le-a fost mai greu insa cu laudele, sunt sigura ca din cauza ca aveau gura plina!)
Morala povestii este urmatoarea: nu iubirea invinge orice, ci FOAMEA!
