joi, 27 august 2015

Leoaica tanara...natura!

Am fost pe munti din nou.

In salbaticie. Sa ma regasesc. La intalnirea cu sufletul meu (aduceti viorile !). Si cu intrebarea « oare voi reusi macar anul asta sa-mi rup gatul sau picioarele ?? »

Tot in Alpi, tot langa Mont Blanc, cu alti oameni. Simpatici si sportivi oamenii, toti fosti campioni la ceva, bedminton, box, tritatlon (cat de cool e sa faci triatlonul !!)

Cred ca fiecare alege sa se duca in salbaticie pentru alte motive…sa se masoare cu natura, cu propriul sine, sa admire natura, copacii…eu m-am dus sa fac pace cu mine, cu divortul mai ales si sa-mi vizitez sufletul facut zdrente.

In prima zi ne-am dat pe bicicleta, suisuri si coborîsuri diverse, destul de periculoase, dar spre deosebire de anul trecut, anul asta nu mi-a mai fost frica. M-am dus cu capul inainte si l-am ascultat pe prof care ne spunea ca nu trebuie sa ne uitam decat in zare, si nu la ce e imprejur, pentru scopul peisajului este sa te faca sa cazi : sa nu ne uitam la pietroie, care sunt ca ochii albastri, care te patrund si te ametesc si fix atunci cazi, sa nu ne uitam la radacini, care sunt ca ochii verzi, care te hipnotizeaza si vrajesc si deci cazi…si nici la copacii din drum care ei sunt ca ochii caprui…atat de profunzi si calzi ca-ti vine sa-i imbratisezi.

In ziua urmatoare am fost la rafting, pe Dresde, rau salbatic de nivel 3 (adica intermediar ca sanse sa mori). Anul asta apa era de 12°, nu de 3 ca anul trecut. Boerie ! Eu eram cea mai slabanoaga din grup, asa ca a reusit sa ma smulga curentul DIN barca ! O secunda eram acolo, si secunda de dupa eram in valuri…am ascultat consemnele si mi-am ridicat imediat picioarele la suprafata sa nu mi se infunde in pietre sau radacini, si am deschis larg ochii. Asa ca am fost pescuita destul de rapid. Si n-am pierdut nici vasla, ca mi-era mai grija de vasla decat de mine. Ma gandeam « mama daca mor si imi opresc astia garantia pe vasla ?? »

Am panicat totusi o data, cand s-a rasturnat barca cu noi, deasupra noastra mai exact, si eram cu ea in cap si am crezut ca nu voi putea respira…insa totul e facut inteligent si se poate respira chiar si cu barca in cap (in mod shapca)…dar oricum am intrezarit frica de moarte…si nu e nimic amuzant sau inaltator in ea. Am invatat deja lectia despre cum actioneaza universul : ca nu glumeste niciodata ca isi ia ce vrea cand vrea, si nu-ti mai da inapoi nimic. Asa ca am respirat la greu, supradoza de oxigen!

A treia zi am facut escalada pe munte, mountain climbing cred ca e in româna. Nu doar ca am urcat super sus fara frica, dar m-am dat pe o tiroliana de la 40 de m. Sa va spun cum s-a intamplat cu tiroliana. Nea monitorul s-a urcat pe stanci si a instalat-o asa da-n pulea de sus legata de un stalp, pe diagonala. Dupa care ne-a anuntat ca ne vom da pe ea…

Eu nu vroiam sa ma dau, evident, pentru ca tin la viata mea…si tot incercam sa-i conving pe ceilalti 12 micuti ca si EI tin la vietile lor… « Pai parca ziceai ca ai 3 copii…poate mai au nevoie de tine… »/ « Pai parca ai mentionat ca VREI sa faci copii…hai sa nu ne dam impreuna, solidaritate !! »/ « Fratilor, se fac angajari la baaaaanccaaaa ! »…bai nimic frate, fanaticii aia mici vroiau sa se dea toti…
In fine a venit si randul meu, acolo sus…m-am dus mai mult intorcandu-ma, intai esti cu fundul in aer si il tii pe monitor de glezne, apoi el tine sfoara si iti da drumul pe ea pana jos…

Eu imi imaginam ca ne va da drumul ca ghiuleaua si ne vom face pâzderii jos…dar noroc ca nu, te duci lent…adica practic ai timp sa faci vreo 3-4 atacuri de cord pe drum…am urlat de mi-am lasat plamanii acolo, e totul filmat pe undeva. Dar a fost foarte misto cand am ajuns jos. Desi a trebuit sa ma asez ca nu mai tineau  zgaiberele…(asta si ca sa ascund pata de pe posterior...glumesc ! am fost demna !)

In urmatoarele doua zile am plecat pe munti…7 ore de mers pe zi, urcat si coborît si dormit in natura.

Eu eram aproape ultima loserita din grup, mai era unul mai loser decat mine, Olivier saracul…care venise incaltat cu bascheti…care desigur i s-au rupt cam dupa o ora de mers.
Si mai rau de-atat, a reusit sa-si dea si cu un bolovan peste picior si sa i se innegreasca o unghie…un amarât. Mi-a amintit despre un documentar despre primate, cu cum isi aleg maimutele partenerii…ei bine pe Olivier nu l-ar fi ales nimeni saracul.

Cum era proverbul ala cu « La omu’ sarac nici boii nu trag, ii cade painea-n cacat si i se scoala si p**a in biserica » (geniali romanii sa inventeze aseamnea proverb !)

Deci grupul era asa : compact, oameni organizati, la doi kilometri in urma eram EU, apoi la inca doi kilometri, maestrul Olivier. De care radeau toti, saracul de el. 

Uneori venea ghidul si ne mai lua sacul de 15 kile din spinare (intai Olivier, apoi eu…) Dar si fara sac abia avansam, ma dureau genunchii de la coborît (baba !), n-aveam aer la urcat, mi-era cald si in general imi venea sa-i pocnesc pe smecherii astia care ei avansau fara probleme mereu.
Desigur toata lumea stia cum ne cheama pe mine si pe Olivier…de obicei primele nume retinute intr-un grup sunt cele ale winnerului/clovnului si ale loserului principal. Stiti ca nu-mi place sa fiu mediocra...bine dreacu ca nu mai suntem in starea naturala, ca eu si Olvier am fi pierit primii. Desi eu dupa el ca era mai grasut.

Ma rog, am reusit…5 basici, 835 de injuraturi, un herpes si doi genunchi durerosi mai tarziu am ajuns si sus in deal, unde ne-a aratat dormitul (la chambre à coucher !), care in final nu era la cort ci intr-un fel de cabana fara usi, publica, unde urcai o scara si camera era facuta dintr-o bucata de lemn mare pe care ne puneam toti sacii de dormit unii langa altii in mod sardine.

Nu era electricitate desigur, ca doar eram in varful muntelui.

Ca sa ajungi la camera, bajbaiai pe o scara, cu o lanterna pe cap, uitandu-te la picioare, ca scara era super ingusta. Numai ca o minte diabolica, dupa urcatul asta pe scaricica, la capat, ii futuse o barna orizontala, pe care invariabil toata lumea si-o lua in cap. O data pentru cei mai inteligenti, de doua sau trei ori pentru cei mai slabuti cu duhul. Si nu, va inselati, n-am luat-o decat o data in freza !

Apoi, ametiti din lovitura, am mancat o supa de ceva neidentificat, pe care o parte din grup a vomitat-o o ora mai tarziu, ceilalti au luptat, si niste piuré cu jambon si ceapa... Si desigur alcool tare sa ne incalzim si sa uitam ca putzim ca dracii si urma sa dormim pe lemnul ala neprietenos.

Din 6 femei 4 eram divortate (3 din ele mai tinere decat mine !) asa ca dupa ce ne-am facut muci i-am facut arsice pe nemernici si in general toata rasa masculina.

Ne-am culcat o data cu soarele si am tremurat de ne-a luat bâtzul, toata noaptea. Mai era si-un domn care sforaia de zguduia cabana, asa ca am petrecut noaptea ritmat intre un sforait, o basina, un om care da la ratze si sunetul de oase tremurande pe lemn. Asta e viata pe munte domne ! Comuniunea cu natura !!

Ghidul ne-a aratat si centrul de ingrijire a marmotelor, pentru ca tembelii de turisti le dau bare de cereale sau ciocolata la marmote, si astea fac diabet. Asa ca s-a infiintat un centru special pentru ele unde li se administreaza insulina. Am ras de ele saracele, desi ar trebui sa radem de cat sunt oamenii de tampiti…si cat de aproape suntem cu totii de diabet, ca tot mamifere suntem si noi…

Gata, de aici incolo devin filosofica, pentru ca mi se pare cam blasfemie sa rad despre orice ar avea legatura cu natura…e incredibil sa fii acolo, sa mergi, pur si simplu sa mergi cu niciun alt gand decat mersul…

Nimic nu e mai rau pentru un spirit aventuros decat rutina. De multe ori mi s-a parut ca ma sufoc in rutina, ca fiecare zi e la fel, aceeasi ploaie, acelasi soare, aceeasi oameni…de cand am realizat cat de mult iubesc natura si mersul si sportul mi se pare ca de aici vine adevarul…din oameni noi, experiente, care uneori te sperie dar vai cat te imbogatesc, orizonturi noi, lumini noi. 

M-am gandit in excursia asta la o gramada de lucruri…la existenta in general, si la ce vreau. Poate ca de fapt nu vroiam rutina aia, nu vroiam siguranta si repetitivul unei casatorii…, casatorie pe care am facut-o mai ales din cauza presiunii sociale (“cand intri mama si tu in randul lumii??? »)- am intrat mai greu, dar de iesit mama ce repede am iesit !

M-am gandit si la eternitate, la cum casatoria e temporara, ca crapam, divortul insa el e etern.

M-am gandit la cata frumusete e in lumea astea, flori, cuvinte, (buze si morminte…), muzica, natura, copii...si cum ne impiedicam de lucruri asa futile, gen o cearta cu un sef complet idiot, cum ne lasam afectati de maruntisuri cand avem atata frumusete in jur...

Da, vreau aventura in viata asta si mereu am vrut-o, simt uneori o suprabundenta de energie in mine, sa fac sport de exemplu, sa sar, sa aflu, sa rad, sa simt pericol, miscare, sa am sansa sa ma sacrific pentru iubire... Si trebuia sa fiu conforma. Asezata.

Nu domnule, eu sunt genul care naste pasiuni, care face omul sa viseze, sa rada, sa spere, cum era sa fiu legata de cineva a carui maxima placere e sa omoare monstri intr-un ecran ?

In natura timpul curge altfel. Nu mai exista facturi, oportunitati ratate, pupat de funduri, constiinta incarcata, inchisoarea societatii, facebook care iti arata ce vieti bune au unii, care ei reusesc sa se reproduca si sa fie in acelasi cuplu de ani
Totul e uitat si in fine ai un scop clar si exista posibilitatea rara ca totul poate sa se repare. Sa reînceapa, in mai bine.

Si natura mai ajuta la ceva…la iertare…am hotarît sa ma iert…ca am cedat presiunii sociale si m-am casatorit cu cineva atat de superficial, sa ma iert ca nu am prevazut rezultatul asta si ca daca ar fi sa intorc timpul inapoi probabil as face exact aceleasi greseli…sa ma iert ca n-am fost in stare sa fac copii, ca poate nu sunt eu vinovata, sa ma iert ca nu ma adaptez asa de bine ca altii in corporatii si in ipocrizii de tot felul, sa ma iert ca pun mereu atatea cuvinte peste ce ar trebui sa fie taceri si ce bine ar fi daca ar ramane taceri.

Mai trebuie acum cateva zeci (sute ?) de kilometri sa reusesc sa ma si iubesc. Dar am incredere in natura, iubirea vietii mele, ca ma va vindeca.





De sus am sarit!




vineri, 7 august 2015

Vacanta in Italia

Am fost in Italia. Cu mama, ca inca-sotzul e cu mama lui.

Excursie organizata printr-o agentie, cu dus acolo, depus, ghidat si mese incluse. Cam spirit de turma, ma gandeam ca asa va fi, dar nu ma asteptam la atatea parti negative.

In primul rand, hotelurile din Roma si din Napoli nu erau in Roma si Napoli. Din punctul de vedere al distantei fata de centru, cam ala din Roma in Napoli si ala din Napoli in Roma. 
Dupa ce platesti vacanta integral si nerambursabil te anunta ca hotelul e « in preajma » orasului cu pricina. Adica la 30 de kilometri. In spatele garii desigur.

Italienii, dupa cum spune si stereotipul, sunt complet dezorganizati. Este nebunie si haos la ei acolo.

Am ajuns la hotelul din « Roma » (din soseaua periferica undeva in Italia) seara pe la 23h, si hotelul ne astepta, cu atat mai mult cu cat ca era destinat grupurilor.

Ei bine s-au descurcat sa NU aiba toate cheile, si cu 48 de oameni care asteptau, SINGURUL receptionist s-a apucat sa caute cheia destinata primei familii peste tot. Adica in receptie, pe jos, in gunoi, in buzunare, sub dosare, sub plicuri, sub suveniruri, sub frigider ( !), sub ochii si gurile cascate ale micilor turisti frantuzei veniti sa testeze « autenticitatea » locurilor.

In final a gasit ceva ce semana a cheie, a dat-o familiei, care s-a intors cateva minute mai tarziu pentru ca camera respectiva era ocupata de alti turisti, si intrasera la miezul noptii peste oamenii aia in chiloti. Bine, nu stiu daca or fi fost in chiloti, dar asa e imaginea cu oameni peste care dai buzna inopinat (de ce-o trebui sa mentionam mereu chilotii ?! de ce nu unul band direct dintr-o sticla cu lapte- ce face tot omul cand e singur la miezul noptii- subiect de studiu)

In fine, ne-am luat si noi cheia dupa indelungi asteptari, dusul nu mergea, asa ca ne-am spalat cu totul la bideu (si pe cap !), am descoperit intelesuri ascunse bideului !

In Roma n-am stat prea mult, doar cat sa ne bata soarele in cap pe la forum, ne-a explicat ghidul cu gladiatorii, ce curajosi, bogati si musculosi erau, adica tot opusul lui, si cum lesinau femeile dupa ei, si erau de-a dreptul incantate cand supravietuiau ! Pe principiul “mai bine tanar, frumos, plini de bani si cu muschi…decat mort! »- in general iti pierzi un pic patina cand esti esti mort.

Dupa asta am plecat la Napoli, un acelasi rahat de hotel, cu o mancare infecta. Si putina. Adica frate daca tot e proasta macar sa fii satul, dar eram pe jumatate lihniti si pe jumatate dezgustati. Dilema intre colebil si emetiral.

Trebuie sa va spun ca toata saptamana am mancat prost in Italia. Eu mai fusesem de doua ori si nu-mi aminteam sa fie mancarea atat de proasta. 

Adica paste si pizza, pizza si paste, doar ca dupa doua zile de carbohidrati ai vrea sa mai variezi un pic dar n-ai cum, cel mult cu bruschete. Totul e super turistic iar pentru italieni esti un portofel pe picioare. Vor in permanenta sa te pacaleasca. De exemplu isi adauga 2.5 sau 3  pentru drept de tacam. De persoana. Deci la nota pe care-o credeai tu, mai adaugi astia 3 € de persoana plus 14% ( !) bacsisul. Si uneori mai apar niste euro de care nu stii dar iti explica ei ca pentru ca marca mai buna si tu nu esti de pe-acolo, si cu paine si cu taxele si uleiul de masline si condimentele, scoate banii pana nu-l chem pe Giovanni sa-ti scoata el maselele ! Si-ai sa vezi ca fara masele o sa-ti priasca si mai putin ! Ospatarii extrem de agresivi si nepoliticosi (mai ceva si chiar decat francezi !!)
Si smecheri ceva de speriat ! Adica te agata la restaurantul lui promitandu-ti un aperitiv, si cand intrebi unde e, se face ca nu stie despre ce vorbesti . Ca la gradinita cand ti-a furat Paulica lopetica si insista ca si a lui era tot albastra (da, stiu, m-a marcat mult povestea asta…)

Tara insa e fabuloasa, tot ce am vazut a fost superb : insula Capri e un vis, e Paradisul pe pamant, Pompeï e dovada vie si grandioasa a unei intregi civilizatii apuse, cu infrastructura de atunci, activitatile si ierarhia sociala, o minune istorica pur si simplu.
Coasta Amalfitana e o bijuterie pe mare, orase construite in stanca pe coasta, sosele facute pe costisa unde ai impresia ca masinile isi sug burtile sa treaca una pe langa alta tiptil, e absolut incredibil de frumos.







Superba vila a lui Axel Munthe din Capri

La Pompeï: asta desenau romanii in beton inaintea erei noastre...nimic nou sub soare...

Atat cu descrierea, ma opresc aici ca nu sunt Sadoveanu sa va plictisesc 300 de pagini cu descrierea unui pîrîu (mai ales ca n-am vazut niciunul). Prefer sa rad de mama si de ceilalti turisti cu care-am impartit autocarul de cateva ori.

In prima zi, evenimentul notabil a fost pierderea unui zabauc din grup, la forumul roman. Un anume Michel pe care il pierduse nevasta-sa. Aveam si walkie-talkiuri la care ne povestea ghidul ce si cum. 
Asadar boul de Michel trebuia sa auda ca-l cauta nevasta-sa de nauca, cu tot cu ghid. Bai o jumate de ora l-a strigat nevasta-sa si ghidul si l-au cautat de-au lustruit caldarâmurile ruinelor pentru ametitul asta. Ia-l de unde nu-i, ca ne gandeam ca s-a dus sa-si refaca viata cu vreo italianca.

Ei bine, intr-un final, cand avea nevasta-sa limba pe umar (si noi nervii la pamant), se ridica si Michel senin (si odihnit !) de pe-o bancuta, fusese acolo tot timpul !! Numai ca-si oprise receptorul si n-auzise nimic din cautarile (injuraturile) grupului.

Asadar toata lumea a stiut ca Michel aproape a facut abandon conjugal sub ochii nostri.

Prin a treia zi, cand tot cu ametitii astia eram, cautand noi punctul de-ntalnire, o-ntreb pe maica-mea (o persoana cu un fin spirit de observatie !) daca recunoaste lume din grup. Si ce-mi raspunde rasista mica ? « A, pai eu oricum din aia 48 nu recunosc decat familia de chinezi ! »…bine dreacu ca n-a fost si vreun negru, ca mama ar fi putut sa-l intrebe de ce-i asa bronzat sau ceva !

La Pompei in schimb soarta s-a razbunat pe ea, pentru ca a fugit la toaleta fix inainte sa intram in ruine, asa ca toata lumea astepta cand si-a facut maman iesirea triumfala din WC in ovatiile publicului, care n-au mai uitat-o !

Descoperirea cetatii antice s-a facut intr-un soare ca mierea, topiti de caldura. Arena cu gladiatorii a fost desigur punctul de atractie (echivalentul jocurilor video de azi !), brutaria (saorma cu de toate), termele (« la spa draga » ), dar mai ales lupanarul - bordelul- unde mergeau baietii la distractie (asta ar fi discoteca de azi dupa vreo 3 Margaritas).  Impresionant, urmele carelor antice, urmele mainilor, scurgerea, infrastructura, organizarea, magazinele, casele, era o intoarcere in timp.

Mamica mea arata batuta in permanenta, de la mers si soare, si de cate ori o intrebam daca sa chem salvarea imi raspunde ca niciodata nu s-a distrat mai bine!

In urmatoarea zi am mers la Capri, frumoasa insula facuta celebra de Axel Munthe, cu "Cartea de la San Michele". Am adorat insula asta, este de un chic si o eleganta cum rar am vazut. Poti urca cu un telescaun pana in varful muntelui, de unde poti admira o panorama atat de frumoasa incat ti se taie respiratia de-adevaratelea (adica nu ce credeai ca ti s-a taiat cand ai vazut nota de 17 euro pentru o apa si-o bucatica de pepene, nuuu, asta e alta respiratie !)

Ne-am dat si cu vaporul, sa descoperim Coasta Amalfitana, foarte frumos, am vazut casa lui Roger Moore si a lui Sophia Lauren, si alte cateva vedete de care eu n-am auzit dar erau cunoscute in randurile provincialilor de la noi din autocar.

Multi provinciali in autocar, din Nantes, Strasbourg, Angers, etc. Toti de treaba, nici sa rad de ei prea bine nu pot, ca fiecare aveau povesti amarîte…multe mame cu copii (divortate adica), de ma intrebam unde-or fi tatii…cu altele probabil, sau or fi si ei cu mamele lor, ca sotul meu, care e un deschizator de drumuri, un vizionar. E clar ca daca dupa 32 de ani iti petreceri vara cu ma-ta pe undeva, esti un model de reprodus si de mare succes, e un trend care vad ca prinde !

Alta poveste amuzanta, de data asta...tot cu Michel (era scris sa fie vedeta!), s-a produs in autocar.

Trebuie sa va spun intai de un cuplu cu care ne-am imprietenit , cuplu pe care i-am numit "Ferchezuitii" pentru ca erau mereu scosi din cutie, ea cu parul intins si machiata la 7 dimineata, el cu pantaloni cu stelute asortati cu luna de pe pantofii ei, iar siretul de la slipul lui asortat cu cojita de la batatura ei, te durea capul cat erau de aranjati ca sa traspire ca porcii in caldurile Italiei. Dar oricum, bravo lor, decat turistul tip cu borseta si pantaloni beige pescaresti in care incap si jetoanele de la poker si icoana primita de la stra-bunica, si tricoul cu mesaj (care nu spune nimic !) iar ele cu pantaloni trei sferturi de-ti taie apetitul pana si de pepenele ala de 17 euro !

Booon, intr-o zi coborînd din autocar, ferchezuitul si-a pierdut walkie-talkiul sub scaun, pe care l-a gasit nimeni altul decat faimosul Michel ! Ferchezuitul si-a dat seama ca nu mai avea aparatul, ghidul i-a reamintit ca garantia costa 90 de euro, informatie care l-a reîmprospatat imediat de caldura, asa ca saracul fashion victim a cautat toate vestigiile de la Pompeï cacatul ala de plastic. Michel pe de alta parte credea ca e al lui, ca nu verifcase in borseta ca mai are déjà unul (prost cum il stim déjà din povestea de la Roma).

Intr-un final s-a descoperit greseala insa ferchezuitul era foarte suparat pe Michel, « asa-zisul PIERDUT, ca nici sa se piarda n-a fost in stare !! », ca i-a pierdut atata vreme de pomana.
 Totul e bine cand se termina cu bine, si ferchezuitul n-a pierdut walkie-talkiul.

Insa destinul acestor aparate era pierderea. Si cum romanilor de pretutindeni le place sa ia destinul in maini, maman si cu mine am fost responsabile cu pierdutul walkie-talkiurilor.

Iesind de la Vatican,  cu alte walkie-talkiuri, am crezut ca trebuie lasate inapoi in muzeu, dar trebuiau lasate la ghid, asa ca a iesit un mare rahat, colegii de autocar crezand ca desigur aparatele « disparute » taman la romani, au fost nu lasate in muzeu, si smanglite. Ca desigur as vrea sa comunic cu mama eu din curte si ea din casa (pe ruta Paris-Bucuresti)…

Dupa asta lucrurile n-au mai fost la fel, ghidul ne-a privit altfel si am stiut ca nu vom mai prinde locuri bune in autocar pana la sfarsitul sejurului. Noroc ca era ultima zi.

Asta a fost excursia in Italia, ne-am distrat, desi nu ne-a placut deloc de italieni, prea smecheri si prea pusi pe luate…dar ne-am facut multe selfiuri sa vada lumea cat suntem noi de cool si ce bine stim sa ne distram ! Se pare ca selfiul indica lipsa de sex (spun psihologii spanioli !), dar la noi nu se potriveste, la dracu, doar eram in vacanta in familie (mama-fiica) este complet neaplicabil !!







P.S: blogul celalalt reînoit pica tot timpul...asa ca m-am intors pe asta, o sa fac o directionare de la celalalt. Deci asta ramane! Imi cer scuze ca v-am zapacit...