luni, 24 octombrie 2011

Din ciclul ILU. Ghioceii plimbareti.

O sa va vorbesc astazi despre un personaj foarte interesant. E vorba despre prietena mea Ilu, care ar putea sa fie lejer eroina de roman de aventuri.

Ilu este o creatura amuzanta si uimitoare care daca nu exista trebuia musai inventata.
Brilianta, are un doctorat in telecomunicatii si straluceste de inteligenta.

Ii place insa verdele. Atat de tare ca adesea fesul e asortat la tocul de la pantofi (Ilushorul se incotosmaneste bine ca nu stii niciodata de unde poate veni un fir de vant si proviziile de biseptol s-au rarit !). Alegerea combinatiilor de culori iti poate arde uneori retina insa nu modifica cu nimic sarmul de netagaduit al personajului.

Ilushorului ii plac povestile cu zmei, mersul la balciuri diverse si are idei de afaceri krameriene, una mai nerealizabila decat alta. Insa te lipesti direct de ea pentru ca radiaza ceva magic, copilaresc, te simti cumva ca in ‘Tom Sawyer’ in preajma ei.

Am cunoscut-o prin intermediul unui foarte bun prieten din copilarie (si el personaj demn de retinut, dar data viitoare). Ca sa nu-i denunt identitatea, o sa-i spun domnul Escu.

Ei bine, dl. Escu a venit o data la Paris pentru sarcini de servici. M-am dus sa-l astept la aeroport. O data ajunsa, m-am oferit desigur sa car si eu ceva (si nu doar cele trei fire de par fluturand care mi-au mai ramas pe scalp).
Escu, domn simtit, a zis ca nu e nevoie, INSA ca as putea totusi sa tin ceva, si anume un cadou pt Ilu, un buchetel de ghiocei trimisi de bunica ei.

Sa va explic : cand se trimite pachet pentru Ilu, de obicei acesta contine : multe kile de salam/ cascaval/ branzeturi/ mucenici/ cuie/ unelte/ spray de omorit ganganiile/ jocuri de societate/ jucarele de plus sau figurine de lipit pe frigider sa nu cumva sa se  deprime « puiul » la Paris. Ei bine de data asta bunica creaturii Ilesciene a decis ca totul are o limita. Mai putin salamul, care are doua limite.

A hotarit asadar ca venise primavara si era momentul de putina poezie in lumea asta de brute. Asa ca i-a trimis - prin domnul Escu-  ghiocei. Cu completarea : ‘Sa ai maaare, dar MARE grija de ei !!’.

Asa ca bietul emisar a luat aminte la spusele bunicii si a venit la Paris cu ei in dinti, i-a trecut pe sus la securitatea de la aeroport, prin infra-rosu, pe la pipaiala, mereu cu buchetelul in mana sus. Cele trei ore de zbor le-a petrecut pe fund cu o mana ridicata sa nu striveasca cumva aceste frumoase buruieni fragile.

Asadar cand am ajuns la aeroport sa-l recuperez, valizele grele nu-l deranjau deloc, avea o singura dorinta, sa-si desclesteze in fine labuta de pe firele de ghiocei. Asa ca am luat eu buchetelul in primire (mare greseala strategica!) si am purces inspre hotel.

Drumul a fost lung, am schimbat tren, metrou, tramvai si piciorare, ne-au cantat 3 generatii de cantareti de pe malurile Dambovitei, unii mai stirbi ca altii dar in fine am ajuns la hotel.

Camera nu era gata…ne asezam in holul hotelului, asteptam, asteptam…insa se facea foame in aer.
Eu la foame reactionez cam prost, adica devin agresiva si imi pierd repede rabdarea daca ma roade soricelul.
Asa ca propun sa cumpar o gustarica pentru asteptare.

Ma duc asadar la boulangerie, ma uit prin vitrina, nimic interesant, in fine ma decid pentru doua bucati de pizza care n-aratau de parca ar mai fi fost mancate o data ci aproape comestibile.
Fericita, ma intorc la hotel, le inghitim in graba, ne povestim amintiri din copilarie (ne stim de 22 de ani !) si o ora mai tarziu urcam.

Dl. Escu este un om cinic. Extrem de interesant si cu o privire lucida asupra oamenilor si lucrurilor. Insa mai bine sa-i fii prieten decat dusman.

Asadar ajungem in camera, el se duce sa faca un dus, eu ma asez pe fotoliu incercand discret (cu un binoclu) sa ochesc la vecini. Zgaindu-ma eu asa fara jena, vad o frumoasa gradina de flori jos si ma gandesc ca si noi avem ghiocei. Cand ma uit in jur, nu erau ghioceii ! Pierduti fara urma. Intru direct in panic mode. Nici nu stiam de cine sa-mi fie mai intai frica, de Escu, de Ilu, de bunica lui Ilu, de judecata de apoi…

Cand imi frangeam mainile mai cu spor, iese si dl. Escu de la dus, cu zambetul pe buze (ceea ce i se intampla foarte rar !).
Ca sa nu mai lungesc suspansul, imi iau inima in dinti si-i spun : ‘Am o veste oribila, s-a intamplat drama de care ne temeam cu totii : am pierdut ghioceii’…

Escu zambeste incredul. Nu se poate !Imi place sa glumesc pesemne ! Cum, ghioceii adusi cu-atatea eforturi de la Bucuresti ? Da, da, exact aia…

I-a disparut repede zambetul cand a vazut ca ghioceii chiar lipseau si am inteles dupa privirea lui ca daca intentionam sa pastrez prietenia urma sa ma transform in ghiocei in viitorul apropiat. Mi-a spus doar atat si din varful buzelor: ‘…Atat aveai de tinut minte…’ (traducere libera: « esti tuta ca un bolovan ! »)

N-am avut vreme sa ma simt umilita, am alergat intr-un suflet la receptie, am incercat sa-i explic aluia in franceza ce cautam :  « Monsieur, des guiosseï !! », sau « des choses comme des petites fleurs blanches »…nu vazuse, nu auzise nimic.

Ma vedeam deja reluand traseul de la dus, cu cantaretii, cu eventual buchetelul agatat de vreun acordeon in tren, 500 de coco sa-i recuperez, vedeam bunica Ilului facand atac de cord auzind vestea…fundul prapastiei, ce sa va spun ! Am zis totusi sa incerc si la boulangerie…ajung acolo, printre tarte si baghete, ce vad ? Ofiliturile alea de ghiocei ! Aratau de parca ar fi fost scosi din chiloti dar erau acolo ! I-am zis boulangerului ca-i multumesc din inima ca nu i-a aruncat,mi-a raspuns ca sa nu-i multumesc pentru ca singurul motiv pt care nu i-a aruncat e ca nu-i vazuse.
Bine ca i-am recuperat! Am alergat apoi victorioasa la hotel sa-i dau vestea maestrului Escu!

Pe dupa-amiaza am mers in fine s-o vedem pe Ilu, cu ghioceii in mana la Escu. Eu devenisem persona non grata si nu mi se mai puteau da asemenea responsabilitati importante.

Ajunsi la locul intalnirii, Escu f protocolar ii intinde buruienile lui Ilu, ii spune ca de la bunica, ca s-a gandit, aproape cu o lacrima in coltul ochiului (de la durerea de mana banuiesc !), la care Ilu, in stilul caracteristic (stilul smuls), ii primeste si replica : ‘A perfect, pai ii pun la presat ! » si in secunda urmatoare ii si strivise intr-un cartoi enorm scos din geanta (probabil « Cum sa distrugi nervii prietenilor in doi pasi »).

Escu si cu mine ne-am uitat prostiti unul la altul, iar Ilu a trebuit sa plateasca masa in ziua aia (ca pe daune morale !).
In interesul ei, sper sa fie la loc sigur ghioceii aia « presati » pentru ca vom aniversa curand 3 ani de cand ii are ! Speram ca bunica ii va trimite lalele de data asta ca sunt mai usor de gasit si de inlocuit la Paris !


joi, 20 octombrie 2011

Transportul la Paris



N-am vorbit taman despre aceasta mare problema care este transportul la Paris.

In orasul luminilor, ai mai multe posibilitati: metrou, masina, scooter/motocicleta sau bicicleta. In functie de cat de mult tii la viata.

Metroul : o placere ! Inainte sa incep sa-l desfiintez cu criticile, trebuie sa va spun ca este foarte bine gandit si trebuie chiar sa fii bou gramada ca sa nu te descurci in metroul parizian, liniile sunt marcate pe culori si cifre. N-ai cum sa te pierzi. In schimb in ceea ce priveste confortulu, ehh, asta e alta mancare de peste.

Daca ai un patron rautacios care tine cu orice pret sa fii la servici inainte de ora 11h (niste scarbe sefii astia !), esti in belea. Metroul e nu plin, pur si simplu debordeaza. Ca sa dai jos sardinele din el ar trebui inclinat pe-o parte si zdruncinat bine, oamenii aia ar trebui varsati cateva secunde bune, atata sunt de lipiti unii de altii. Desigur nu e loc de carucioare, oameni in baston sau grasi. Si plinut daca esti n-ai loc.

Trebuie de asemenea sa nu fii claustrofob, aerul se face rar intre statii. As sugera RATP-ului o canistra cu oxigen, n-ar omori pe nimeni, ar putea s-o puna in locul stingatoarelor de incendii, ar fi cu mult mai practic.

Victoria de a lua metroul e un fel de selectie a speciilor, doar cei in forma reusesc sa isi faca loc si sa ajunga la timp la servici. Déjà cand reusesti sa intri si ii vezi pe cei ramasi afara jinduind dupa locul tau, ai un sentiment de satisfactie si implinire care te umplu pur si simplu. Ai chef ca din pozitia ta, fata strivita de geam si-un cot ascutit in coasta sa strigi celor de-afara : « Am reusit prostule ! Grasule ! Este ca-ti pare rau acum c-ai inghitit berea aia de-aseara ? Ca ma fortam si-ti faceam loc un centimetru daca n-aveai asa burtihan!»…

Radem radem dar cred ca pentru celibatarii inveterati metroul dimineata e o sansa. Poate reprezenta un contact fizic asigurat pe zi. Adica daca stii ca nu te pipaie nimeni, nu te strange nimeni si nu te certi cu nimeni (cuplul clasic !)…iei metroul si in cateva minute ai toate astea asigurate ! Si te costa si mai ieftin decat un iubit ! (in bani vreau sa zic, in nervi esti tot pe-acolo...)

Ai desigur optiunea transportului  in masina. Insa si asta e un fel de parcursul combatantului pentru ca parcarea in Paris e o aventura.
Cele mai multe spatii sunt pentru handicapati, ai crede ca jumate de oras e locuit de handicapati !  Desigur ele sunt goale dar nu le poti ocupa pentru ca-ti pierzi masina (sau platesti o amenda cat costul masinii !).

In Paris aproape iti doresti sa fii handicapat atat de tare nazuiesti dupa locurile alea !

Alte spatii libere sunt cele pentru « livraison », ai impresia ca se livreaza zi-lumina in orasul asta. Daca te parchezi pe locurile astea INTR-O DUMINICA (cand nu se livreaza absolut nimic, totul e inchis, mort si ingropat), inseamna ca tineai musai sa-ti salte automobilul si sa petreci o dupa-amiaza amuzanta la depozitul de masini.

Deci daca locurile de handicapti sau de livrare nu se potrivesc cu lipsa ta de nevoie de adrenalina, ai varianta parkingului. Pentru nici 7 €/ora ai parte de o ambianta deosebita, in parking te simt ca un burghez : e muzica clasica de ambianta, lumina fumurie romantica, lifturi…desigur se aud urlete din cand in cand dar asta nu strica farmecul  parkingului: sunt doar oamenii plecand care au vazut chitanta-surpriza cu pretul serii.

Scooterul si motocicletele sunt alta optiune, le numim « flagelul orasului ». Cei pe doua roti sunt un fel de rebeli, te sfideaza ca si cand n-ar fi decat ei in trafic, se baga, taie curbele, ei nu au invatat acelasi cod ca muritorii de rand. Deviza lor este « ajungem primii chit ca ne luam un sac de injuraturi si eventual dam ortu’ ». De altfel pe asta ma si bazez, cum ploua mult la Paris si curbe multe…faceti voi socoteala !

Bicicleta e ultima varianta de transport, trebuie sa-ti iei casca insa. In felul asta cand iti desprind cadavrul de pe parapet creierul e mai usor de recuperat din casca si nu insirat pe trotuar, pe drum si vitrinele proaspat curatate, etc .

Insa in scurtul timp pe care-l ai inainte de a crapa, e foarte frumos : simtit vantul in plete, mucii pe fata, etc. Te simti viu, ce sa mai !

Cea mai buna varianta ramane mersul la picior dar trebuie sa fii aproape de destinatie si sa n-ai negi in talpa ca mine. Altfel poate fi challenging.

Parisul e un oras minunat insa nu trebuie sa ai nevoie sa te transporti. Recomand uitatul la vederi de la voi de-acasa. Si-asa e suficienta lume in transporturi !


luni, 10 octombrie 2011

La cumparaturi in Paris. Supermarketul, locul pierzaniei (de nervi !)


Mersul la cumparaturi de orice fel in acest oras e o aventura.
Daca va simtiti in dispozitie kamikaze, mergeti la cumparaturi in orasul luminilor.

La supermarket e o experienta deosebita : de obicei ajungi acolo sambata pe la un 11h pentru ca din pacate in restul timpului esti ocupat sa fii sclav pe plantatie ca sa ai cu ce plati aventura supermarketului.


Ajuns aici, incerci sa nu te enervezi chiar de la intrare, sa nu bagi in seama copiii care fac crize de isterie ca nu vor crema de vanilie ci crema de ciocolata, si ca atare in argumentare trebuie musai ori sa se aseze in drum si sa dea din picioare (de unde si expresia « a se da cu c**ul de pamant ») ori sa sara pe pantofii tai nou-nouti! In orice caz sa danseze polka pe bietii tai nervisori. La final ai chef sa-i cumperi tu porcariile alea de crème chocolat doar sa se potoleasca !


Trebuie de asemenea sa incerci sa nu bagi in seama babele care desi ar fi putut sa mearga la cumparaturi in ORICARE zi din saptamana, au ales fix sambata la ora la care tu constatai trist ca in frigider mai aveai un borcan cu doi castraveciori in el si niste alune ramase de la Revelion…plus bucata de cascaval de care nu te lasa inima sa te desparti de doua luni…

Aceste babute fac special sa consulte fiecare eticheta de pe fiecare produs cu ochelari prin care nu mai vad nimic de la al doilea razboi mondial.

Incerci sa ramai politicos si sa nu racnesti « misca-te o data, da-le dreacu de conopide ca tot culoarea aia o au si tot put cand le fierbi si in ciuda faptului ca le pipai de-o ora nu risca sa aiba orgasm imediat!!! »


Iti vezi deci de treaba ta, cu lista ta…te intrebi cum de jumatate de oras isi face cumparaturile la acelasi supermarket ca tine si la acceasi ora…te gandesti ca e o conspiratie a castraveciorilor din intregul hexagon !



In fine clipa mult asteptata, dupa ce ai facut aproximatov 48 de tururi sa gasesti nenorocitul ala de compot de visine care iti rupe acum cosul de cat e de greu si vei termina prin a-l abandona la casa…ajungi asadar la momentul platii.



La supermarket-urile din Paris ai cozi enorme de oameni care vor sa plateasca, si ce e cel mai ‘amuzant’ (intr-un mod ‘smuls-parul-din-cap-fir-cu-fir !’) este ca francezii, oameni creativi, au imaginat cate o casa de plata pentru fiecare categorie sociala. Ai asa :

- Casa pentru handicapati (clasic ! casiera de-aici de obicei isi face unghiile sau bifeaza anunturi interesante din mica publicitate…sau face bilute)

- Casa pentru cei care au pungile lor (cei care fac coada asta te privesc sfidator ca pe un biet amator. Citesti in privirea lor : ‘Fraere !!! o punga aveai de retinut si nici de asta n-ai fost in stare ! Ti-as zice ca ai capu-n traista dar n-are fi perfect adevarat! Hi, hi, hi ! »

- Casa pentru cei care au cartea de fidelitate a supermarketului (astia ai impresia ca fac exprès sa stea la coada, ca-si petrec ziua acolo sa-ti arate ca ei sunt fideli ! Scopul lor in viata e sa acumuleze puncte si sa cumpere untul cu doua centime mai ieftin decat tine, prostule !)

- Casa pentru cei ce vor sa li se livreze alimentele acasa (la casa asta ai femei disperate cu carucioare umplute ochi, dupa continutul cosului - 18 cutii de lapte ; 30 kile struguri ; 15 geluri de dus ; 20 pachete hartie igienica, etc. - le banuiesti sa aiba familii de 11 persoane minim, sau ca se pregatesc de razboi sau ca au amestecat laptele cu strugurii si cele 11 stomace n-au fost de acord…)


Si ai si alte case speciale, uit acum, raman foarte putine pentru oamenii de rand…eu prevad in viitorul apropiat aparitia urmatoarelor case, care de altfel ar fi foarte populare/populate :



- Casa divortatilor (cred de altfel ca s-au gandit dar ar fi fost mereu prea lunga si se crea haos)

- Casa piticilor chei (mare succes ! si cand s-ar aseza cate un pitic paros casiera i-ar urla ‘beeeeei, nu stii sa citesti ?! Care parte din ‘chel’ n-o pricepi ? Sau iti acopera parul si neuronul ala singuratic ? 'Al dreacu' pitic, credeai ca nu te vad? »)

- Casa celor care n-aveau ce face acasa si-au decis sa ne calce pe nervi de dimineata

- Casa celor cu copii isterici (mamele n-ar recunoaste dar in teorie ar fi o casa cu cozi fooooarte lungi ! Casierele ar numi-o intre ele 'coada isterica')



As sugera o casa pentru toti cei care detesta celelalte case, si asta cred ca ar avea cel mai mare succes dintre toate!

Acestea fiind zise, va las, trebuie sa ma odihnesc pentru sambata, simt ca borcanul de castraveciori s-a golit cu viteza luminii saptamana asta !!