luni, 7 septembrie 2015

La cresa sau nu la cresa

Nu stiu cum e in Romania, dar aici in Franta septembrie e o luna extrem de importanta. Este ceea ce se cheama « la rentrée » (intoarcerea). Adica venitul din vacanta si intorsul dreacului-o-data-la-servici/scoala/gradinita/cresa-ca-de-o-luna-jumate-umblati teleleu. Pe scurt J

Pentru servici exista somajul, pentru scoala corijentele ( gradinita se cheama tot scoala la francezi) iar pentru cresa exista lipsa de loc. Mare mare problema aici, mult mai multi copii decat locuri.

Asa ca parintii se inscriu pe locuri de cresa de cand sunt mamele gravide in luna a 5-a (sau celibatarii de cand devin un cuplu, ca nu se stie!!), se chinuie o gramada sa-l bage pe micutz in aceasta institutie (adesea extrem de scumpa !) in care ar scapa de el toata ziua si pe bani totusi mai putini decat daca ar plati o dadaca la domiciliu.

Cand primesti un loc la cresa e o victorie persoana, deschizi cea mai buna sampanie si dai o petrecere cu rude, prieteni si dusmani.

Din cate am inteles din diverse povesti, parintii cu micutul se duc la un interviu, la care interesatii se analizeaza si evalueaza reciproc, si adesea cresa decide daca il vrea pe micut (si pe parinti, ca nu vrea nimeni tzacanitzi care vor sa manance copilul numai mancare bio, are nevoie de rugaciunea zilnica la Allah- sau alti Dumnezei-, nu doarme decat in pozitia fetusului in patut orientat inspre Est ca asa spune in feng shui, mucii nu-i trebuie stersi decat cu batiste din bumbac ecologic si eventual reciclati etc.).

Bazandu-ma deci pe diversele povesti pe care l-am tot auzit (normal, doar sunt divortata si n-am nici cu cine sa fac copil, e logic ca lumea sa-mi vorbeasca despre crese !), mi-am imaginat asadar cam cum s-ar intampla un astfel de interviu. Poftiti aici:

Parintii ajung la interviu cu Gigelul de doi ani (am zis doi ani ca sa fie in stare de ceva, ca il poti baga la cresa de la 3 luni dar nu e decat o burta, perfect neintersanta in orice poveste oricata imaginatie ar avea autorul):

             -Buna ziua, zice directorul, ar putea Gigel sa ne faca o demonstratie de imperecherea a cuburilor acestora ? (observati ca testul seamana izbitor cu cele de la Academia de Politie)

Mamica, grijulie :
              - Gigel, ia fa tu un castel cu cuburile astea, da frumos asa cum nu stii DECAT tu sa le faci.
Gigel ia cuburile, arunca unul in ochelarii evaluatorului si cu unul isi da peste fluierul piciorului. Incepe sa urle.

Examinatorul noteaza cu voce tare :
      Mijloc de constructie sociala. Serioase probleme emotionale. Am dubii profunde daca Monsieur Gigelesco se va putea adapta societatii moderne si mai ales cresei noastre, care are un nivel de exigenta conform reputatiei sale."
      - Stie sa faca la olita ?

Mamica, aranjand cuburile pe culori (perfectionista) :
   -   Ash, cum sa NU stie !…exact CE sa faca la olita ?

Evaluatorul, plictisit :

   - Uite ce e, va propun sa ne vedem intr-o saptamana, va mai dau o sansa atunci. Astazi sunt plictisit, in plus ati muscat din pauza mea de functionar de 3 ore.

Parintii pleaca, cu coada intre picioare, copilul urla ca din gura de sarpe, cuburile sunt aruncate care-ncontr-o intr-o debandada care seamana cu Hiroskima dupa bombardament.
Familia ajunge acasa, si dupa o cearta de zile mari in care mama il certa pe tatic ca ii spala dintii copilului pe verticala in loc de pe orizontala si ca va crea un psihopat, se hotarasc sa faca un brainstorming demn de serviciile secrete israeliene, decid sa-si vanda masina ca sa dea o spaga sanatoasa directorului de cresa si sa termine o data cu problemele.

Saptamana urmatoare, dimineata interviului. Printr-o intamplare nefericita cum numai zeita destinului mai poate organiza, Gigel l-a pierdut pe Ricky, ursuletul de plush cu care merge peste tot. Drama in familie, toata lumea il cauta pe blestematul de Ricky care taman acum si-a gasit sa faca pe ghidushul si sa se ascunda, cand miza este atat de mare.

Intr-un final pleaca fara el dar cu plicul pregatit cu banii de pe masina (de spalat ea masina, ca nu vrusese nimeni Twingoul ala amarît…) 

Evaluatorul e gata plictisit, isi suge niste resturi de maslina dintre dinti cu un zgomot iritant. Dar stie ca in pozitia lui de forta ar putea sa-si suga si degetul de la picior ca ar fi la fel de social acceptabil.

                - Asadar, Gigel, ia sa vedem, stii sa lipesti abtibilduri pe cartoanele astea ? Si apoi sa-mi faci o oaie din plastelina asta ?

Mamica traduce in limbaj gagautezsc lui Gigel cererea domnului director.

Gigel trage un urlet de furie amestecata cu nostalgie dupa Ricky, scuipa suzeta cu sete, se uita FIX in ochii directorului si spune :

      - Oaie din plastilina sa-ti faca ma-ta, baaa !!!

Parintii sunt in extaz, sunt primele cuvinte ale lui Gigel si nu mai conteaza ca au dat déjà plicul, a meritat ! Au stiut ei mereu ca Gigel avea un mare potential si acum simt  cu siguranta ca este un invingator. Lucrurile astea se simt pur si simplu.

Se ridica victoriosi si decid ca n-au nevoie de cresa pentru ca Gigel e un rebel in suflet care poate creste si singur in lumea obiectelor conectate, nu va avea nevoie decat de un laptop si se va descurca singur. Ca un invingator ce e.

Din fondul cuptorului cu microunde, pana si Ricky surade mandru.




marți, 1 septembrie 2015

Unde sunt barbatii?

Ca viitoare curand divortata, astazi vreau sa scriu despre un subiect foarte delicat : dating-ul. Ma rog, voi amesteca mai multe in subiectul asta ca stiti ca am disciplina unei maimute care-a fumat marijuana.

Revenita de curand pe piata intalnirilor (pe care le fac mai ales in imaginatie de la mine de pe canapea, dar orisicat !) am putut remarca unele chestii. Nasoale ele chestiile. Care explica de ce sunt atatia oameni singuri pe lumea asta.

In primul rand, mi se pare ca termenul asta atotcuprinzator de « feminism » ne prejudiciaza uneori pe noi femeile si e cam prost inteles.

Mi s-a intamplat recent sa ma intrebe un barbat inainte sa ma asez pe scaun, daca sunt feminista. La reactia mea busbei (bouche bée in varianta originala ;) omul mi-a explicat ca in functie de raspunsul meu, imi tine sau nu scaunul, ca sa nu jigneasca. De ras ca sa nu plangi.

Apoi e problema notei de plata. Care de asemenea trebuie impartita, tot in numele feminismului. Si societatea franceza crede sincer ca daca femeia nu plateste, nu se asuma complet, ba e chiar jignita.

Am avut discutia cu prietenii din excursie la munte, si TOATE fetele din grup spuneau ca ele se simt jignite daca domnul plateste nota la prima intalnire, ca inseamna ca le crede incapabile de a-si purta singure de grija. 
Cand am argumentat ca dimpotriva, e o maniera prin care EL iti arata ca te place, si te face putin «  a lui » platindu-ti, mi-au spus ca e o conceptie de « Europa de Est »- probabil a se citi in asta « din evul mediu »…

Personal, mie un barbat care nu plateste la prima intalnire imi transmite doua lucruri : ori ca nu e interesat, ori ca e un mic zgarcit prost crescut.

Intr-o relatie e diferit, cand s-au cristalizat lucrurile, e normal sa fie oarecum jumi-juma, dar proportial cu castigurile fiecaruia. Insa numaratul cu « imi datorezi atat de la sucul de ieri » ma scarbeste profund. Mi se pare mult mai normal sa plateasca o iesire unul, o iesire celalalt, pentru amandoi, si in general barbatul mai mult decat femeia. Pentru ca, dincolo de feminism, EL vrea sa-ti arate ca te iubeste, te apara, si poate sa sustina cuibul (ca cam despre asta e vorba, nu, doar suntem primate la baza ?) ; si in plus, de la natura EI sunt facuti mai mari, mai puternici si mai invadatori (inclusiv fizic). 
Desigur mi-au iesit vorbe ca as fi materialista. Ceea ce e ironic pentru ca stiu putina lume mai generoasa (material si nu numai) decat mine, si in prietenii si in iubire. 

Din nou despre feminism, ma gandeam la « carieriste ». Detest carieristele. Ce om normal la cap, face un scop in sine din cariera ? Adica sa muncesti zi lumina pentru o corporatie, un mare patron invizibil care probabil e la el pe yacht chiar acum, in timp ce carierista tasteaza 5 mailuri pe secunda.

N-am auzit vreun medic sa-si spuna « carierist », cineva pasionat de meseria lui, o face si bine, fara sa se dea mare si rotund la toata lumea cat e el de « carierist ». Si rar am auzit si un barbat sa-si spuna « carierist ». Munceste mult ori pentru bani ori din pasiune, si in general sa sustine cuibul bine, asta e si n-are nevoie sa faca tapaj cu chestia asta.

Dar carieristele mi se par cele mai ipocrite si lipsite de substanta fiinte, genul ala care erau primele in clasa la scoala si care nu te lasau sa copiezi la teza la matematica cat sa iei un 5 (ca nu umblai dupa performanta !), in general uratzele sau cu ceva complexe solide (si nici macar facutul foamei ! care complex l-as respecta dar de obicei complexul asta rezulta in vocatie si pasiune pentru o meserie). 

E asa un paravan faza asta cu carierista, care acopera ceva stil « sigur ca viata mea n-are sens si oricum n-am cu cine sa fac copii, DAR cariera e tot ce conteaza pentru mine ! ». Hmmm...
Luati exemplul meu, n-am nici cu cine sa fac copii DAR nici carierista nu sunt ! (adica n-am cariera mai pe scurt). Imi plac stancile J si scriu despre ele.

Dar, ma intorc acum la celibatari si la dating. La acest mare high-five ratat intre cele doua sexe.

Sa va spun cum se intampla pe-aici in Franta, ca nu stiu cum e-n Ro : oamenii se intalnesc, de obicei pe site-uri, mai rar se cunosc prin prieteni (desi dupa o varsta toti prietenii au copii si s-a terminoiu cu iesirile)

Daca se inteleg la prima intalnire cu plata paharului de suc (ceea ce de obicei omoara in fasa majoritatea potentialelor relatii !) EI ar vrea sa faci sex cu ei de la prima intalnire. Maxim la a doua. Un fel de « sa testam produsul ». Doamne fereste sa existe vreun pic de profunzime in relatie.

Trebuie sa va fac putin context la barbatii frantuzei si de ce sunt ei asa calâi.
In primul rand au fost crescuti de mame divortate, fix feministele din anii 60-70, care in principiu vroiau libertate sexuala, financiara, si detestau barbatii. Carieriste eventual.

Din toata experienta mea de baby-sitting si dupa discutii cu alte experiente similare ale prietenelor, ce reapare des in discutie despre educatia frantuzeasca este cuvantul “individualism”- totul pentru puishor singur, gustare doar pt el, nu care cumva sa se imparta ceva la scoala, si in general “trebuie sa te descurci singur in viata”. 

Parintii mai mult absenti, ca deh, trebuie bani si orele de munca-s multe…asa ca copiii cresc mai mult la scoala, la activitati nenumarate (ca fac de toate in fiecare zi), si singuri. Afectiune destul de putina, nu e cu pupaturi ca la noi non-stop, chiar rar am vazut parinti sa-i zapaceasca in pupici pe copiii francezi. Mai degraba ii uita pe autostrada.

Si asa devin bietii adulti calâi si pur si simplu nu pot oferi mare branza, sau si daca dau e cu masura si fara iluzii. Individualism, si totul e inlocuibil.
Nu mai exista ideea aia de traire plenara, sa dea pe spate femeia, sa o zapaceasca, sa o epateze, ca pe o provocare pentru el insusi in primul rand.

Pe cat ma mira de tare ca in Romania cuplurile care nu merg continua sa stea impreuna (desi e clar ca-s plictisiti morti si nu mai e nimic acolo), pe atat ma surprinde aici pe cat de usor se despart, cu copii, familii reconstituite, etc. Ciocnirea civilizatiilor.

In al doilea rand, la intalniri, nu mai exista niciun ritual de seductie, iar asta cred ca e valabil peste tot, nu doar in Franta. Dupa mine, ca sa te poti indragosti, iti trebuie un timp. Necesar visarii, iluziilor si punerii a cuiva pe un piedestal. Sa ti se activeze imaginatia. De altfel depinde mai mult de propria ta imaginatie decat de omul din fata, dar ce e clar e ca trebuie timp.

Ritualul asta este asadar o mica investitie in cuvinte, uitaturi la luna, iesiri, priviri cu subînteles, etc. « Rahaturi », cum le-ar numi prietenul meu Tecaru.

Ei bine la Paris, barbatul vrea direct sex la prima intalnire, care pe langa ca e un act complet steril in afara contextului, omoara din fasha potentialitatea de indragosteala. 

Toata tensiunea pe care creierasul trebuia sa o creeze, dusa pe Sena!

Iar daca nu vrei sa joci jocul asa, sa faci sex de la prima (sau hai a doua intalnire !), nu te vrea nimeni cat oi fi tu de interesant. Se gaseste mereu una care vrea. Careia apoi ii vor spune ca ei nu se pot angaja serios, mai ales nu le pot promite nimic, dar ca sa stea linistite ca daca e sa iasa ceva va iesi ca doar au mai fost in relatii serioase.

Si uite asa suntem o generatie de oameni rupti pe interior fara iluzii si fara imaginatie.
Iar ca femei, feministe si carieriste, ne e chiar jena ca ne doare mizeria asta, ca nu putem fi si noi superficiale, adica sa cream niste relatii complet artificiale si sterile care nu ne incalzesc in niciun fel (poate doar pentru pusul pozelor pe FB cu ce vieti pline avem). Ba dimpotriva, din cauza feminismului, aud femei care spun ca nu le deranjeaza aventurile de-o noapte (ceea ce mi-e imposibil sa cred!)



Vreau sa mai vorbesc despre ceva, desi din nou nu e amuzant, dar sunt subiecte la care ma gandesc de ceva vreme si m-as bucura daca ati dezbate (sari in cap ;))

Stiu, tot postul asta e o analiza facuta pe genunchi, din propriile mele observatii, n-am statistici sau studii antropologice, dar cred ca merita discutat oricum.

Despre notiunea asta de « barbatie », despre ce considera femeile ca e un « barbat » si ce o chiar fi.

Pentru mine, cele doua sexe sunt complementare, nu egale. Nu au cum sa fie egale, si nu vad nici interesul. Ideea e sa facem o echipa, nu sa fim in competitie, nu e constructiv.

Am observat ca e la mare moda barba. Ma intreb daca are vreo legatura cu ideea asta de masculinitate. Poate ca are pentru ei, desi de cand femeile au inventat/ impus epilatul la barbati, mi se pare ca se duce dracului Planeta de tot !

Pentru mine notiunea de barbatie implica protectie neaparat, cu lucruri mici, gen « fac eu, ma ocup eu, nu te ingrijora, stiu ce trebuie facut ». In general vorbim de un barbat cand omul de langa mine reuseste sa ma supuna (in sens bun) si nu mai pot sa ma infoi, sa le stiu eu pe toate, sa le fac eu pe toate. Mi se pare ca o femeie devine cu adevarat femeie taman cand barbatul ia de pe umerii ei chestii. Degrevand-o, ii da timp si stare sa fie femeie, nu luptator.

Constat cu tristete ca prea multe femei ale generatiei mele sunt luptatori. Ne ocupam de tot, mereu, in numele acestei egalitati stupide. Incercam sa demonstram nici noi nu stim bine ce, cat suntem de puternice, de independente, de opusul cuiva care ar avea nevoie de vreun ajutor.



E de fapt ironic pentru ca intr-adevar ne asumam singure perfect si nu asteptam partea financiara de la un barbat (« sa ne tina »), ci altceva, mai subtil si mai profund, dar am impresia ca niciunul din sexe nu e in stare sa-si dea seama exact ce e chestia asta.

Cred ca un barbat n-are nevoie de barba ca sa fie un barbat…are nevoie doar de vointa, calm, discretie, curaj…sa nu fie isteric, sa nu aiba nevoie musai sa demonstreze ca e barbat, asta sa vina de la sine. La unii se vede din privire cat sunt de barbati (ma gandesc la Christian Bale care te domina cu privirea ;))

Si mai ales, spuneti-mi fraiera, mai ales ca femeie divortata...dar inca mai sper la barbatul ala care te ia de mana si-ti spune "vreau sa-ti arat lumea", cu initiativa, care stie el unde sa te duca si nu-ti spune "mergem unde vrei tu"...

In concluzie, mi se pare ca acum ca am terminat cu societatea traditionalista in care rolurile erau bine defininite, parintii iti alegeau partenerul, si totul era cumva pre-scris dinainte, am cam ramas cu ochii in soare si nu mai stim cine ce face si de ce, si cum ar trebui sa decurga toata povestea dupa.



Vorbea Patriciei Kaas "Où sont les hommes?"...