luni, 30 mai 2011

Atitudinea bio si I-phone-ul


 Am citit recent undeva ca ceea ce a egalizat perfect omenirea este denimul, blugii. Toata lumea are cel putin o pereche de blugi. Se pare ca socialismul, daca s-ar fi gandit la asta, ar fi reusit dintr-o lovitura sa egalizeze omenirea fara forta.

Ei bine in afara de blugi, am impresia ca in cazul francezilor ar mai fi doua elemente egalizante si spalatoare de creieri: atitudinea bio si Iphone-ul.

Francezii sunt obsedati de aceste doua lucruri, toata lumea mananca si cumpara produse bio si detine un Iphone. Ai, n-ai bani, daca vrei sa existi ca membru al societatii trebuie sa fii ‘bio’ si sa ai Iphone. Sa fi stiut el Jobs ca francezii sunt niste oi rârâite, cred ca incepea prin a-si lansa produsele direct pe malul Senei!

Mie mi se pare ca si cei cu atitudinea bio si cei cu Iphone sunt un fel de sectanti. Pentru ca nu e suficient ca ei mananca bio si au telefon smecher, nu, trebuie musai sa faca acte de prozelitism, sa-ti spuna ca daca tu nu mananci Bio si n-ai Iphone esti anacronic si faci pe rebelul!! (si in general esti un mic loser!)

Ei bine, eu am chef sa ma rebelez si sa nu mananc bio (care costa de 5 ori mai mult decat restul alimentelor si nu emite nici o hartie prin care mi se dovedeste ca produsul chiar n-a fost atins de chimicale). Atitudinea bio mi se pare o tzeapa mai ceva ca Euromilionul! E un fel de: ‘Gicule, ia tu acilea rosiile astea, sunt bio, crede-ma pe cuvant. 15 € suta de grame’ iar omul, hipnotizat, le ia! Cred ca daca le-ar zice vanzatorul-guru ca trebuie sa dea si a 5-a parte de salariu luna de luna ca el sa poata face agricultura sanatoasa, ametitii astia ar da!!

Ei uite sunt dispusa sa fac un pariu. Incepand de acum, masuram: eu care nu mananc bio si cei care mananca bio, as vrea sa vad care traieste mai mult si mai sanatos, ne vedem in 50 de ani, cine vine la intalnire viu a castigat! Iar miza: sa recunoasca adeptii bio ca sunt niste sectanti de première!

Iphone-ul acum: in Franta 9 din 10 oameni au un Iphone, de zici ca li s-a dat gratis la metrou! Desigur nu mai vorbesc nici intre ei la masa, am sesizat ca toata lumea e preocupata cu joaca si butonatul pe Iphone (si asta la orice varste!). Sectanti!

Iphone-ul e un telefon scump care vine cu un abonament scump: 50 de € pe luna pentru capriciul asta. Insa putin conteaza, francezul prefera sa-l pastreze si daca ramane somer! E cu totul altceva cand o suni pe bunica-ta de pe Iphone si-i spui: “Mamaie, diseara vreau mancare de gutui’, fata de cand ii dai un bip de pe alcatel (ca la ala n-ai luat abonament, erai pe cartela, la Iphone ai facut un efort ca deh, te vede lumea!)

Cred ca la inceput Iphone-ul era un obiect care indica statutul social (recte pui de bogatas), insa acum are atat de multa lume, incat eu care am un Nokia caramida par mai interesanta: ‘si cum merge, nu e digital?!?! Si cum reusesti??’…(ma screm putin!). 
Oamenii ma privesc ciudat si nu pricep de ce nu am si eu Iphone, cu siguranta de zgarcita!! (nu, pur si simplu consider ca telefonul serveste la a vorbi la el. Revolutionar ca opinie, nu?!)
Ca sa nu mai zic cat sunt de nepoliticosi membrii acestei secte, nu se uita nimeni la tine cand le vorbesti, sunt cu ochii in telefon…iar in autobuz ii vezi atarnandu-le cabluri din urechi, nas, camasa si cine stie ce alte orificii si desigur vizioneaza filme sau discuta tare cat sa streseze pe toti ne-sectantii dimprejur. De altfel asta cu racnitul la telefon cand esti inconjurat de lume mi se pare una din cele mai mari impoliteturi ale vremurilor moderne, de ce trebuie eu sa stiu daca a pregatit Emily cina si daca se poate vedea sub arcul de triumf cu zanatecul de Pierre? Sa se vada unde-or stii dar sa se anunte dimineata prin biletele pe frigider! (ca e mai romantic, uite cum ma gandesc la binele cuplului lor…)

Eu cred ca daca s-ar face o lege care ar confisca toate Iphone-urile din Paris ai vedea oameni atarnati pe garduri, cu mainile balanganindu-se (ca n-ar mai stii ce sa faca cu ele) trasi la fata si incercanati de disperare ca li s-a furat Zeul. Iar Emily l-ar astepta pe Pierre sub arcul de triumf ca o tuta ca Pierre ar fi deja la bere cu baietii ca ar stii ca n-are Emily cum sa dea de el.

Desigur toti acesti sectanti mananca altfel bio, ca statul cu capul in telefon si calculator e perfect sanatos! Pff, ce prostii spun si eu: doar e common knowledge ca Iphone-ul nu a fost crescut cu pesticide!!

vineri, 27 mai 2011

Romania vazuta cu ochiul nou frantuzit

Mi-amintesc ca in primii ani in Franta spuneam ca cele mai bune parti din viata la Paris erau intoarcerile in Romania.
 
De cate ori ajungeam la Bucuresti la mama ma minunam de cat e de curat, mancarea de buna si soarele de stralucitor. Parca nici ploaia nu era la fel de uda ca la Paris.
 
Desigur erau si parti inversate: saracii mi se pareau cu mult mai amarati in Romania decat in Franta, oamenii mai tristi, mai cinici, murdaria mai neagra…
 
In una din scurtele vizite in Romania, au fost si ceva aventuri. 

Iata povestea, merita mentionata. Un weekend scurt cu iesire la spectacol si la dans (ca nu merge una fara cealalta!)
 
Intai am mers la Ateneu, cu o prietena romanca, ca doamnele.
 Intram, ne asezam, asteptand cu nerabdare sa-nceapa. Numai ca era vorba de un spectacol-concert, unde se serba aniversarea sopranei din rolul principal.
Si ca sa ne sublinieze acest eveniment, un individ doi pe doi, impunator, cu parul (ce mai ramasese din el) grizonat si prins intr-o coada lunga si soioasa, cu un smocking alb de chelner gasit prin recuzita invechita, a inceput, in ceea ce credeam o scurta introducere, sa ne vorbeasca despre cariera multreputatei. 

Dupa periajul de rigoare : acuratetea stilului, tehnica perfecta, interpretarea sensibla, alaturi de binecunoscutul/binecunoscuta, multapreciatul/multapreciata, celebrul/celebra etc., intr-un pur stil rosinian, pucinian, mozartian - numai pe cel flamand l-a ratat dar cred ca din cauza pasiunii! …care a obtinut premiul unu "merdeneaua de aur" la festivalul international de muzica lirica "pasarica columbeanu" (si va scutesc…), dupa vreo jumatate de ora de prezentare nu ajunsese decat la anul 1977!!! 

Publicul…amuzato-inspumat a incercat sa-l prigoneasca pe acest distins paun cu aplauze furtunoase ca sa-i dea de inteles ca tirada trebuie sa se mai si termine si sa se care dracului odata...in dulcele stil clasic.
 Numai ca, domnul...ridica capul intrigato-contrariat in fata acestui public incult, lipsit de o elementara bunacrestere, care nesocoteste astfel aniversarea interpretei, acest public care, odata, pe vremea raposatului, era mai elevat… si a continuat pelegrinarile lui in lumea "La traviatei", "Rigolettoului" si "Eine-i kleine nachtmusic", pronuntate cu un gretos accent strain, titlurile italiene pe un ton jovial, saltaret, iar cele germane cu unul sobru, metafizic cu "a" in loc de "e", ca sa ne dea, cum vine vorba...peste bot de ignoranti si sa ne sfideze. ‘Boi inculti si recalcitranti’, rasunau a-urile, e-urile lui!

Un tip patetic la randu-i i-a strigat la minutul 37 si 10 secunde : "esti penibil ba!!". 


Atunci, vazand acesta nerecunostinta vehementa, domnul elegant dupe scena, isi inclina capul, dezarmat dar demn, si consimti sa plece. Publicul vesel rasufla usurat.
In sfarsit..spectacolul! Decoruri ieftine, incercare nereusita de modernism, poza bietului Motzart, invesmantat in tunica rosie, asemenea aleia de pe bonboanele vieneze cu cutia in forma de hexagon, proiectata pe un ecran urias, ca si cum muzica lui nu era destul, de parca coregrafii vroiau sa spuna,"il vedeti ba p’ala cu nasul lung si peruca?", "il vedem, si ce-i cu asta?", "ala ba, e Mozart! Sa stiti si voi (daca n-ati halit bonboane vieneze)". 

Mai departe, rochii negre, lungi, cu paiete, din alta epoca, decolteuri adanci, pantofi de lac, o bicicleta. Muzica divina, voci placute. Povestea cat se poate de amuzanta, jocul destul de bun. Doua frantzuoiace zglobii si prost imbracate (in bashchetzi!)
Pe scurt, un moment...agréable.

 
Insa mai interesanta e seara de sambata, momentul revederii cu fostii colegi de la facultatea din Romania.
Cand am urcat in taxi la plecare, n-am stiut sa-i dau adresa soferului si m-am incurcat in iesplicatii, ca o duduitza ignoranta si gatita peste masura...
Asa ca domnul de la volan, innecat cu sigurantza de parfum,a trebuit sa-si intrebe si el la randul sau, toti colegii (la microfon, cu binecunoscuta formula "colega, colega, spune si mie") unde este Music Club (pronuntat ‘Clab’, de m-a dat pe spate si pe mine!)
 
In fine, am ajuns cu chiu cu vai, si m-a lasat, cum ma amenintase inca de la inceputul "cursei", la "bariera", ca de la o vreme "au inchis astia (care astia?) drumul si nu se mai poate intra cu masina pe-acolo".
Asa ca tot prin ploaie am luat-o binisor, cu multa bagare de seama, ca lustruisem cizmele cu nespusa grije si nu vroiam sa ajung acolo noroita. Si-uite-asa am ratat intrarea glorioasa in scena si coborarea din masina pe care-o si vedeam parcata in buza barului.

Intrarea-aceasta am nimerit-o altfel cu greu, pentru ca era total ascunsa de nu banuiai ca aia este nici chiar cand te aflai in fatza ei. Dupa traversarea unui gang al carui perete drept era pictat cu un primitor "MUSIC CLUB" in litere mari, rosii, ajungeai intr-un soi de curticica dreptunghiulara care semana mai mult cu ograda unui restaurant-bomba de cartier decat cu o curte de primire intr-un club de fitze. Containere cu gunoi, lazi, doi-trei pisoi plouati si o use mare din metal ermetic inchisa de-ti spuneai ca nu poate da decat intr-o magazie. Ei bine, usa aceea,daca indrazneai sa o deschizi, era vedeti, Intrarea! In spatele ei, scari acoperite somptuos de o mocheta rosie (ca literele de pe perete!), lumanari de-o parte si de alta, o taxa de intrare de una suta mie lei, bani vechi si .... welcome in Paradis.
Colegii rezervasera masa, dar...rezervarea se pierduse, exact ca in "4 luni, 3 saptamani si 2 zile", insa, gazdele, cu mult mai simpatice, ne-au dat totusi una proaspata.


Pretenarii au aparut si ei putin mai tarziu invesmantati de petrecere, care mai de care mai aranjat si mai asortat cu culorile de pe pereti si mocheta de pe jos.

Am discutat politica&intelectuali, caci mai toti lucreza in Ministere, Comitete si Comitii, si explica ce fac cu un aer grav, preocupat si cinic. Indubitabil, specialisti!
M-a frapat cum toata lumea era in cuplu de atata vreme, spre deosebire de mine care n-am depasit niciodata un an cu nimeni (piele rea!)...sau cine stie poate se sta in cuplu in Romania datorita conditiilor atmosferice sau asezarii geografice, sau atasarii nationale de sentimentul "atasamentului"...acolo forta de inertie este mai puternica! 

Au cantat...13...asa se numea bandul (ca cica de la o vreme este demondat sa zici "grup")...o adunatura de patru insi in cautare de identitate (a band-ului, nu a lor) care au reluat marile hituri internationale de la anii '60 incoace...Beatles, Rolling Stones and staff. Imitati cu destula vigoare. Desi exercitiul mi s-a parut facil, ambianta care a rezultat a fost destul de buna, am dansat (da, dupa discutiile politice, cum era de presupus), baut si...cam atat. La capitolul agatzat, stat mai prost, caiboi-ul de la bass mi-ar fi facut cu ochiul, dar era ocupat cu...cantatul si de cate ori trecea prin preajma era incruntat, incurcat, absent, intr-un cuvant, inabordabil. Si n-aveam nici ciorapii cu banda la mine ca sa-i cer un autograf pe coapsa...
In rest am facut pe nebuna, nu mi-a mers si desigur (si comme à l’habitude) n-am agatat nici cuiul de la masa.
 
Asa se termina o dulce vizita in tara-mama.

miercuri, 25 mai 2011

Copiii de la baby-sitting

Copiii de la baby-sitting erau adorabili si foarte inteligenti. Cand am inceput, aveau 3 (baietelul, Alexandre) si 6 ani (fetita, Roxane).

Parintii erau din familii aristocrate gata bogate si faceau oricum si ei bani frumosi. De la inceput am avut o mare admiratie pentru ei ca si cuplu si pentru cum isi cresteau copiii. Christelle si Fabrice (parintii) se cunoscusera la facultate si pareau un fel de Barbie si Ken. Erau cuplul perfect: aveau foarte multe afinitati, jucau tenis impreuna, skiau impreuna, cantau la pian la 4 maini, citeau literatura adevarata si erau inalti si frumosi, cand te uitai la ei iti venea sa-ti spui 'astia au fost trimisi special sa perpetueze specia cu ce are ea mai bun'

Copiii erau si ei frumosi si polivalenti, faceau activitati in fiecare zi dupa gradinita/ scoala: pian, dans, gimnastica, tenis, etc. La televizor aveau voie doua ore pe zi sambata, altfel lectura. Si e incredibil cum isi gasesc copiii imediat alte preocupari: erau cei mai fericiti cand se jucau cu frunze sau castane in parc!

Fetita la 6 ani citea tomuri de teatru si inainte de plecarile in vacanta cand se facea valiza ea prefera sa-si poata lua carti mai degraba decat rochii. Mi-a fost draga pe loc! (desigur o compatimesc pentru cand va fi mai mare si va trebui sa-si gaseasca un iubit, va trece omul respectiv prin Purgatoriu ca sa se ridice la nivelul ei…)

Am avut foarte multe de invatat de la familia asta, cred ca multe lucruri ar fi diferite in viata mea daca n-as fi trecut pe la ei.

De la Christelle am invatat ca daca ai un colier de perle si cercei asortati nu-ti trebuie multe accesorii. Si ca machiajul discret poate fi foarte sexy. Si ca adevaratul chic sta in atitudine nu intr-un decolteu cat o gura de rechin.

Am vazut multe filme recomandate de ei si am citit si mai multe carti, aveau o biblioteca cum numai indraznesc sa visez intr-o zi, ca intr-un castel, inalta pana in tavan si garnisita de opere. Stiam ca va fi temporara munca la copii, asa ca inghiteam cartile pe care mi le imprumutau.

In general erau un etalon al calitatii si bunului gust in orice, daca mergeau la un spectacol notam imediat numele ca sa stiu pentru ‘cand oi avea bani’ sa ma pot duce si eu.
Imi amintesc ca mancau ‘macarons de la Durée’ (niste prajiturele care sunt simbolul rafinamentului culinar in Franta) si la vremea aia n-am dat atentie, insa mai tarziu mi-am amintit! Si acum cand aud de ceva foarte bun imi amintesc sa fi vazut deja la ei in casa.

Pe biroul lui Fabrice am descoperit saptamanalul ‘The Economist’ si mi-am facut si eu abonament imediat chit ca n-am mai vazut carne o luna dupa. Si in ziua de azi reinoiesc  abonamentul.

Insa si de la copii am invatat foarte multe, inclusiv limba franceza, pentru ca acolo unde un adult adesea nu indrazneste sa te corecteze, copiii nu se jeneaza.

Baietelul Alexandre era adorabil si ne-am iubit asa de mult ca si azi pastram legatura (s-au mutat la Londra intre timp dar ne scriem pe mail si ne trimitem vederi).

O data imi facusem parul permanent si eram creata ca o oaie. Toata lumea zicea ca e ok insa stiam ca un raspuns adevarat voi avea numai de la baietel. Cand am intrat pe usa intai a ramas paralizat si a facut ochii mari. Apoi a arborat o mutrita amuzata si a zis: Tu as une drôle de coiffure (ai o freza ciudata)…eu nu m-am lasat si-am insistat: ‘bine-bine, ciudata, dar ciudata frumos sau ciudata urat?’… a stat, a reflectat, s-a uitat mai atent, si-a infasurat un carliont pe deget, apoi a zis: ‘ciudata frumos!’. Atunci am stiut ca scapasem de rasul in cap!

Copiii sunt incredibili, cu toata experienta mea de baby-sitting (la ei am stat aproape 4 ani, am continuat sa ma duc serile chiar si cand aveam servici de zi, am vrut sa-i vad pana in ultima zi cand au plecat la Londra), inca ma uimeste candoarea lor si lumina pe care o pot revarsa peste orice, indiferent cat ai fi de la pamant.

O data baietelul avea febra mare si parintii erau plecati. Puiul mic plangea, il durea, eu tanara nu prea stiam ce sa-i fac, incercasem cu comprese, nu reusea sa adoarma defel. Cum de cantat n-am vrut sa-i cant ca sa nu-i agravez starea sa si vomite…i-am pus o mana pe frunte si i-am spus ca prin bratul meu va trece toata durerea si febra lui si se va duce la mine. Si m-a crezut! Pentru ca la un moment dat cand credeam ca doarme am luat mana si s-a intors si mi-a spus: ‘nu ma mai iubesti? De ce iei  mana ca o sa vina durerea inapoi la mine!’. Irezistibil!

Ritualul nostru seara dupa multele activitati cotidiene, era sa le fac baie  apoi sa ii pescuiesc in brate (iar ei sa strige in romaneste ‘mielul gras, mielul gras!!), sa ii imbrac in pijama si sa ii culc. Insa intr-o seara a sunat tatal sa-mi spuna sa-i imbrac de oras pentru ca urma sa ii duca la piscina.
Pe cel mic l-am spalat, apoi in loc sa-l imbrac in pijama l-am imbracat in haine de iesit. El era mort de somn si astepta pijamaua sa mearga la somnic. Nici nu si-a dat seama ca nu il imbracam de dormit. La un moment dat cand ajunsesem deja la incaltari, se uita in jos la el si mirat, zice: ‘pai…ce caut eu imbracat?!’, si i-am spus cu entuziasm ca mergeau la piscina, iar el, cu o voce moale, pe jumatate adormita: ‘ooo, piscina…ce super…!’. Era mort de somn insa asteptase de atata timp piscina ca nu putea sa nu para bucuros.

Fetita era si ea draguta (si extrem de desteapta!!) insa adesea cam nedreapta cu baietelul si ne certam des…insa ii iubeam pe amandoi.
Intr-o zi faceam un puzzle enorm toti 3 si nu ne iesea...la un moment dat Roxane zice: 'Stop! Nu merge asa! Alex tu iei capul si membrele superioare, Dana tu iei partile, iar eu ma ocup de partea de jos!'. Se vedea viitorul sef de proiect! Am fost uimita sa vad cum la 6 ani ii dadea prin cap ca trebuie sa ne organizam ca sa reusim ceva. Macar de-ar intelege asta si liderii romani...

O data Roxane ne facea o sceneta de teatru de papusi iar eu si baietelul eram spectatorii. Ca sa-l conving sa stea cumintel pe scaun i-am dat un banut de ciocolata impachetat in staniol si i-am zis ca n-are voie sa-l manance pana cand sceneta nu se va fi terminat.
Spectacolul a durat mult (masurat in timpul de joaca al unui copil), Alex tinea banutul strans in manute sa nu i-l ia cineva, iar cand in final s-a terminat si a putut sa aiba dreptul la recompensa, a deschis pumnuletul insa ciocolata se topise. Iar replica lui a fost: Ca, c’était pas prévu! (‘Asta nu era prevazut !!’) J
Noroc ca aveam alti banuti !!

Au fost niste ani deosebiti si niciodata nu mi s-a parut munca cu ei nestimulanta, dimpotriva, as spune ca ma plictisesc uneori mai mult in recrutare!! Si mi-au servit de model copiii pentru atatea lucruri, chiar si pentru savoir-vivre!

 Sper din suflet ca eventualii omuleti pe care-i voi produce intr-o zi sa fie la fel de buni si educati ca cei ai familiei D. 














luni, 23 mai 2011

Prima relatie esuata


Va ziceam ca in anul 2 de master eram tot timpul la biblioteca cu prietena Ané.

La biblioteca puteai intalni tot felul de personaje, de la coada de la intrare incepand- pentru ca faceam coada vreo ora-doua sa intram, biblioteca fiind un spatiu public incalzit, cu filme, muzica, carti, toalete, visul oricarui boschetar care se respecta!

Asadar puteai intalni toate natiile, culorile si categoriile sociale la Beaubourg. Iar cafeteria bibliotecii, care avea preturi mai ceva ca la aeroport (de cel mult te puteai trage in poza cu produsele, in nici un caz cumpara!), era locul de predilectie e tuturor geek-ilor care vroiau sa vada o fesa de intelectuala sau a smecherilor care incercau sa te agate cu replici gen ‘papuse, cum iti place Schopenhauer?’…

Intr-o zi, pe cand stateam eu in banca cu nasul intr-o carte, gandindu-ma cum as putea sa pun niste sticla pisata in supa babei , primesc un biletel. Ma uit, scria: Vous êtes belle…pfff, nu dau atentie, imi zic ca alt loser care se plictiseste, continuu in fanteziile mele cu cadavrul babei, alt biletel: Ne vedem la cafeteria?…
In fine curiozitatea a castigat, m-am dus…ajung acolo, ma abordeaza tipul cu biletelul, era frumos ca un Adonis!

 Vorbim, studia matematica (eu care sunt paralela cu matematica- nu exagerez, eu si matematica chiar nu ne intalnim niciodata!!- eram gata lesinata sa vad un ambasador al stiintei dorind ceva cu mine!)

Imi spune apoi ca-l cheama Samy, si ca este tunisiano-chiliano-belgian (mama chiliana, tata tunisian, bunica belgiana). Combinatia fatala: sange fierbinte de latino, caracter macho-smecher de arab si zapaceala tipica flamando-wallona.

Avea o piele Samy, cafea cu lapte, niste ochi patrunzatori, un exemplar superb…de pus pe paine, ce mai! Si bonus la toate astea: pasiunea lui era polo-nautic si facea parte si din echipa nationala tunsiana, corp perfect, destept, amuzant, eram innebunita lulea dupa el dupa primele 10 minute.

Ne-am revazut apoi si intamplator era Valentine’s Day, m-a invitat la un restaurant thailandez pe rue Berri (langa Champs), podeaua este din sticla transparenta si ti se plimba pestii pe sub picioare, eram atat de impresionata!
Imi cumpara flori, imi pregatea baia, cina, era printul pe care-l asteptam!

Parea ca si el era indragostit de mine insa avea o personalitate destul de dura, mi-a zis intai ca nu poate fi vorba de activitati biblice pana nu iau pilula, m-am apucat deci sa fac toate testele.  Pana obtineai rezultatele dura timp, plus prescrierea pilulei. Asa ca serile ni le petreceam la el fiecare studiind in coltul lui, iar daca ma apuca vorbitul la un moment dat Samy zicea: ‘Gata, ai vorbit prea mult! Ori invatam ori dormim, nu pierdem vremea’…

Mi-a zis apoi ca ar fi cazul sa-mi intaresc fesele, ca-s cam moi, asa ca ma scotea la antrenament, lungimi de bazin, alergat prin parc, era ca la armata, insa as fi facut orice doar sa ma placa asa un barbat frumos.

Dupa vreo luna, era totul gata, analize, pilula, tot. Ma gandeam ca-l am in palma.

Sambata dimineata, ne-am intalnit devreme sa putem face sport (era cu trezire de la 7 ca la cazarma! Dar intelegeam ca trebuie sa suferi daca vrei asa un exemplar, lucrurile frumoase nu vin gratis pe lumea asta!)…

Am alergat amandoi prin ploaie si frig (era martie) , apoi a trebuit sa mergem si la piscina sa innotam…
Samy era perfectionist (eufemism pentru fanatic!!) deci nu puteam iesi din apa pana cand nu tineam capul perfect intre brate la brasse, cu unghi de 90° si tot (cred ca avea echer de masurat in slip!)
Ne-am oprit intr-un final pentru ca-mi curgea sange din nas (mare bafta am avut cu asta ca altfel cred ca acum v-as fi scris facand lungimi!)

Cand am ajuns in fine acasa la el (vineti de frig si rupti de oboseala), a gatit ceva si ma pregateam in fine de desfacut oul kinder! Vroiam recompensa cuvenita dupa atata efort!!

Insa Samy mi-a zis ca e prea obosit si ca se mira ca eu nu (ca doar ma obosise special!) si sa mai am nitica rabdare, daca am stat o luna ce mai conteaza cateva zile/saptamani…mie mi-a venit in minte replica lui Nicolas Cage in ‘City of Angels’: La ce bun aripile daca nu poti simti vantul in fata?. Subliniez ca  personajul lui Nicolas Cage era mort cand spunea vorbele astea, imaginati-va impactul lor la un om cat se poate de viu!!
Adaptarea in cazul meu era: ‘ce dreacu sa fac cu-asa un Adonis daca nu-l pot jughini defel? Ca puteam sa ma uit la un film cu George Clooney si tot atata obtineam!’

In cateva zile tot nu se intampla nimic, mereu ma evita, la baba nu vroia sa vina (il si-nteleg ca nici eu nu m-as fi dus la ea dar n-aveam alta solutie!).

Intr-o seara mi-a dat rendez-vous intr-o cafenea, la ‘Café de France’ si acolo mi-a spus ca trebuie sa ne despartim pentru ca…atentie! Nu ma gaseste atragatoare…
Imi luam deci cu violenta o pereche de papuci peste ceafa. Nu pricepeam cum dupa o luna jumate in care ne vedem de 4 ori pe saptamana imi putea marturisi ca nu ma gaseste atragatoare…

Omul a continuat sa-si mestece friptura spunandu-mi ca ar trebuie sa apreciez sinceritatea si ca oricum am ‘passé un bon moment ensemble’ si ca o sa plac cu siguranta altcuiva.

Sinceritate…cine a vrut sinceritate?? Eu nu ceream decat o minciuna frumos ambalata, n-am cerut sinceritate! (care oricum mi se pare adesea o forma de cruzime…)

Ma uitam la el si nu stiam ce ma enerva mai mult: mestecatul lui continuu in asa un moment sau faptul ca ma arunca ca pe o masea stricata desi nu facusem nimic. Si de altfel cine comanda friptura cand stie ca are papuci de dat? Iti iei un expresso cel mult sa lichidezi rapid afacerea! Si a naibii friptura o trata cu mai multa pasiune decat imi aratase mie in toata relatia!

L-am lasat acolo si inainte sa ma apuce plansul (pentru umilinta sa ne-ntelegem!), am avut cateva regrete ca nu comandasem si eu ceva de mancare (ca nota o plateste cel care paraseste, regula tacita!). Sa fi stiut imi luam doua feluri si doua deserturi! (si nici nu le mancam ca n-as mai fi putut…sa vezi atunci oftica pe Samy!)

Privind in urma acum, vad lucrurile mai clar si am doua explicatii pentru comportamentul individului: prima e ca Samy era gay si nu vroia s-accepte, a doua e ca ii furam vedeta. Omul, ca orice tunisian care se respecta, era foarte orgolios si trebuia sa straluceasca in societate. Ori prietenii lui ma adorau, radeau la glumele mele, el era mai in umbra decat ar fi fost daca nu eram in peisaj.

Am suferit cateva luni dupa (mai ales ca ‘Cafe de France’ era in drumul meu spre casa, trebuia zi de zi sa-mi amintesc locul in care aflasem ca nu eram atragatoare), si imi imaginam ca nu ma va mai vrea nimeni (cu-asa fese moi in plus!).

Insa viitorul avea sa ne dovedeasca diferit (cel putin in ceea ce priveste fesele care sunt azi mai tari decat armura lui Iron Man!).






vineri, 20 mai 2011

La sala de sport

Cum imi lipsea activitatea sportiva m-am decis sa ma inscriu la o sala de fitness.  E un lant de sali de sport la Paris, se cheama ‘Club Med Gym’ si au toate felurile de activitati, dans, abdo-fessiers, perfect butt, ca sa va numesc cateva. 

Foarte incantata, le-am bifat  pe cele care mi se pareau interesante si m-am dus. 



Avand in vedere ca am facut ani de gimnastica profesionista, la tot ce era elasticitate nu aveam probleme. Mai greu era la activitatile de forta si la dans. 

Trebuie sa va spun ca in general sunt anti-talent pentru orice fel de coregrafii, pur si simplu nu reusesc sa ma coordonez cu nimic, nici eu cu mine. Chiar si cand dansez in doi e teribil, calc partenerul pe bombeuri, nu tin ritmul, il domin, pe scurt sunt varza. Partenerul paraseste ringul de dans mentionand toti sfintii si defunctii de gradul I. 

Dar revenind la Club Med Gym, din panoplia de activitati pe care le aveau aia la ditamai clubul sportiv, am ales cursul de hip-hop. Vroiam si eu figuri ca 50 Cent, ce? 

Boon, ma duc, imi luasem si nadragi de smecher, dinaia cu turul lasat, si faceam pe ascuns ‘dje-dje-dje, what’s up nigga?’. Mi-as fi facut si codite dar n-am suficient par...aveam in schimb suficienta miopie incat sa nu pot renunta la ochelari. Buni si-aia, s-au mai vazut rapperi smecheri cu ochelari! 

Pune proful muzica, un prof si frumos si bun dansator. 

Eu ma instalasem in ultimul rand sa nu ma prea vad (nu de alta dar ma stiu!). 

Incepe muzica, era un Justin Timberlake.
Proful figuri, par dat pe spate, dadea din brate, din solduri, ridica genunchii, aluneca gratios de pe un picior pe altul (amandoua ale lui!!), si toata lumea facea la fel ca el! 
Mai ales adevaratii smecheri din randul 1, cei care tin musai sa se vada (nu neaparat pentru a ne arata cat sunt ei de buni- pentru ca ei STIU cat sunt de buni!- dar mai ales sa iasa si mai bine in evidenta cat sunt RESTUL de fraieri si netalentati). 

Incep sa (incerc sa) fac si eu ca ei, la mine parea ca mai am un pic si ma rup. M-am ascuns dupa spatele lat din fata mea sa nu ma mai vad in oglinda mare, sa se vada randul 1.

Numai ca ce nu stiam e ca la un moment dat se fac invarteli si toata sala se intoarce inspre oglinda paralela cu cea din fata, deci eu ajung in primul rand! Cosmar! (pentru mine ca pentru mine ca m-am mai vazut, am avut timp sa ma obisnuiesc dupa socul initial, dar pentru ei saracii! Mai ales ca venisera sa se relaxeze, ma gandeam ca-si vor cere banii inapoi pe abonament...) 

Ca sa va fac o imagine mai clara, te uitai de departe la dans si parea ca ei erau originalul iar eu caricatura dupa original. Ai fi crezut ca eram pusa acolo ca indicatie pentru copii: ‘asa nu!’
Nu mi-a iesit nici macar o singura figura ca a lor.  Ca atunci cand te suna cineva din greseala, o data, de doua ori, a treia oara il intrebi ce numar a format, iti zice, si ai chef sa-i spui: ‘Beeeei, nu doar ca NU asta e numarul, dar n-ai nimerit nici macar o cifra!!’. Eh asa si eu: n-am nimerit nici macar ceva care sa semene cu ce faceau ei, cel mult ar fi putut sa semene cu vreun dans al ploii al vreunui trib care nu mai are nevoie de ploaie... 

Deci lemn taticule, nimic nu s-a lipit! A trebuit sa ies pentru ca le stricam si lor coregrafia ca unii nu se mai puteau misca de ras...ii si inteleg... 

Asa ca m-am dus la un alt curs netestat, body pump. Suna bine, ia sa vedem ce se da la astia!

M-am uitat si eu ce faceau ceilalti, isi luau echipament, niste bare lungi plus haltere separat, cate 3, mari, mijlocii, mici (ele halterele). 
Bun, am facut si eu la fel, insa abia am reusit sa le car de la locul lor la locul meu, ma intrebam deja cum voi face sa le ridic. Am facut vreo 3 drumuri sa aduc tot materialul pe prosop (si eram gata obosita numai de la caratul ala). 

Ma asezasem strategic sub boxa, sa nu fiu usor observabila (sa ma antrenez incognito cum ar veni, na sa nu ziceti ca n-am limbaj elevat!). 

Vine si proful, eu eram gata incalzita de la hip-hop (stiti ca rusinea incinge bine!) 

Ma uit la vecinul din stanga, il vad ca ia tacticos bara si incepe sa puna halterele pe margine. Fac si eu ca el, haltera mica, mijlocie, mare. 

 Apoi proful ne arata cum e miscarea cu ridicatului barei. Pozitie pe vine, o apuci de extremitati si o ridici. Na, zic, hai sa fac si eu ca ei, iau bara, ridic un pic, aud 3 sunete puternice: poc, poooooc, si buuuuum! 

Era sunetul halterelor mele de pe marginea barei care tocmai cazusera la distanta de doi milimentri de piciorul vecinului.  Pentru ca ale dreacu haltere ele ca sa stea pe bara trebuie proptite cu o cheste, si mie nu-mi spusese nimeni de cheste.  

Am vazut vreo 20 de perechi de ochi atintiti intai asupra halterelor gramada pe jos, apoi asupra mea (facuta gramada dar mai sus...).
Eu m-am uitat la vecinul care isi tot verifica piciorul si nu-i venea sa creada ca n-a patit nimic (un tolomac, in loc sa-mi multumeasca si sa-si vada de treaba!) 

Cum era prea tarziu sa traversez sala si sa caut ‘chestea’ (nici n-as fi stiut sa-ntreb cum ii zice, cel mult puteam in romana spune ‘proptea’), am ramas cu bara goala (stiu ca suna pervers dar va rog concentrati-va pe semnificatie literala a cuvintelor!) 

Taman atunci a dat proful drumul la muzica. Bai cand a racnit boxa aia o data peste mine (ca eram sub ea), nici n-am stiut ce-a fost, am sarit de-asa sperietura si am scapat si bara...(nu mai erau vecini, se facuse luna pe langa mine dupa ce-mi vazusera ‘indemanarea’ cu halterele) 

Am apucat numai sa vad cei 40 de ochi dandu-se peste cap. Da, stiu, am mainile rare, e bine? Dar m-a speriat ala cu bubuitura lui! 

 Proful tot nu ma vazuse inca (cred ca era surdo-orb, altfel nu-mi explic!) 

Incepem cursul, eu cu bara goala, lumea in jurul meu sufla, fleoscaia, eu eram fresh ca bara mea n-avea aceeasi greutate ca a lor. Ce poate fi mai bine pentru moral decat sa te duci la sala, sa nu obosesti, si sa ai constiinta impacata ca ai fost la sport? 

Etapa urmatoare a antrenamentului (dupa etapa 'ratare-in-vazul-lumii'): ne luam cate un stepper si intinsi cu spatele pe el trebuia sa ridicam bara (cu halterele pe ea, pt cei mai inteligenti dintre noi...).
Eu n-aveam haltere asa ca simulam ca fac ca ei, suflam, horcaiam, chipurile mi-era greu, de fapt ma distram cu bara aia in sus si in jos (si fredonam muzica, deci nu era totul pierdut) 

La un moment dat ridic capul si il vad pe proful deasupra mea, cu o mutra uimita, cu sprancele ridicate si mainile-n solduri, nu pricepea ce mi s-a intamplat (in copilarie, de am ajuns asa!) 

Am vrut sa-i explic insa nu stiam cu ce sa-ncep (‘stiti...sunt tuta!...’) si m-a pufnit direct rasul de ridicolul si comicul situatiei. A ras si el si mi-a facut semn din mana sa continuu daca vreau. Am stat pana la sfarsit ca daca plecam atunci atrageam atentia asupra mea si stiti doar ca sunt genul caruia ii place sa ramana discreta... 

Dar uite asa se mai nastea o stea a sportului mondial (bine, o steluta!).





miercuri, 18 mai 2011

THE BABA (partea a II-a)


 Cei 4 ani la baba au fost un razboi rece in mic (baba fiind echivalentul URSS-ului, un urs chel si obez cum ar veni)
Pentru toate rautatile ei incercam si eu sa ma razbun cum puteam (adesea foarte pueril...)

De exemplu intr-o seara reveneam de la baby-sitting, sa fi fost ceasul 23h. Intru in casa, hop si baba, deschide usa la salon (care era strategic in fata usii de la intrare sa nu scape nici o basina- nici una fasaita macar!). 
As fi preferat sa o sterg rapid inspre camera dar prea tarziu, ma striga deja. Ma opresc, o salut politicos. Imi spune ca ma roaga ca de-atunci inainte sa-mi scot pantofii la intrare pentru ca fac zgomot cu tocurile si deranjam vecinii (stateam la parter). Si ca este ilegal sa faci zgomot cu tocurile. 

Eu amuzata ii spun: ‘ascultati, e distanta un metru jumate de la usa de la intrare la mine in camera, insa as vrea sa stiu unde scrie legea aia ca e interzis zgomotul de tocuri’. Imi zice iritata ca la primarie.
Zic: ‘A, pai atunci uitati cum facem: imi aratati si mie legea aia afisata la primarie, si va promit ca-mi voi scoate pantofii nu doar de la intrare, ci de la coltul strazii. Insa pana n-o vad pantofii raman in picioare.’

Desigur au apucat-o toti nervii si-a inceput sa ma injure in franceza si sa-mi spuna ca sunt insolente

Atunci m-am dus in camera, am dat drumul la radio, l-am dat la maxim si am inceput sa alerg din camera pe culoar, inainte-inapoi. Si i-am strigat: ‘ASTA inseamna zgomot de tocuri!! Nu de alta, dar ca sa stiti pe viitor!!’ 
Intre noi fie vorba, uitandu-ma in urma realizez ca nici eu nu eram chiar intreaga la cap sa reactionez asa insa asta nu schimba faptul ca baba era o cretina in cautare de scandal continuu!

De fiecare data dupa cate o cearta violenta se mai potolea o vreme. Insa eu o uram cu pasiune pt cum ma teroriza (pe banii mei in plus!!). 
Ma certa si pentru felul in care-mi intindeam rufele, de ce intind intai chilotii si APOI cearseafurile ca nu e bine. Mama mea nu m-a invatat cum trebuie?! 

Ma trata drept anorexica, imi spunea ca de-aia n-am prieten, pentru ca cine ar vrea sa atinga un sac de oase…de altfel m-a traumatizat destul de tare cu asta si pana-n ziua de azi accept prost cand mi se spune ca sunt ‘prea slaba’.

Imi doream foarte tare sa-si rupa ceva sau sa i se intample ceva rau, adesea mi se pare ca raii in lumea asta nu sunt bine pedepsiti, parca numai bunii isi iau pedepse nemeritate…

Cred ca Universul m-a auzit pentru ca intr-o zi revenind acasa mi-a deschis si avea o mana in ghips, un ochi vanat si toata fata tumefiata.
Cazuse zabauca pe scari la Mcdonald’s si nu daduse drumul la hamburger sa se ajute cu mainile, astfel ca a cazut direct pe mecla. Altul si-ar fi rupt mai multe, insa baba cazuse pe moale, la atata grasime...
Nici macar n-am jubilat de bucurie, mi-a parut rau de ea…am intrebat-o insa daca hamburgerul patise ceva, am vrut sa vada ca ma interesez!

Insa i-am facut totusi o sicana care mi-a bucurat sufletul, din nou, extrem de infantil: intr-o zi i-am dus kilele de gunoi si mi-am blocat spatele din cauza greutatii…la intoarcere, nervoasa,  am observat cum casa era ca dupa razboi, coji de usturoi pe jos, samburi, aragazul arata de parca ar fi vomitat pe el,  mirosea a ghena in bucatarie...si ii facusem menajul cu cateva zile inainte.
 Asa ca mi-am zis: ok, daca vrea distractie, distractie sa fie. It’s payback time baby! Asa ca am dat cu matura, dupa care am spalat pe jos in toata bucataria…cu buretele ei de vase. Si am tinut pumnii stransi sperand la o mica hepatita A sau macar o durere buna de burta (desi azi as opta pentru laxative, valoare sigura…)

Desigur nu exista justitie pe lume, astfel ca baba n-a avut nici pe dreacu, ba chiar i-o fi si intarit sistemul imunitar buretele ala, o duce foarte bine si acum, are un ficat in beton armat si inghite la porc de orice om normal ar fi fost ingropat de 3 ori pana acum (sau s-ar fi transformat el insusi in porc!).

Cred ca experienta la baba a fost oricum formatoare pentru ca à present apreciez curatenia, un camin linistit, uscatul rufelor in orice ordine vreau si desigur sunetul tocurilor pe parchet.