Am constatat cu oarecare surprindere ca majoritatea dintre noi nici nu suntem alcoolici, pesti sau dealer - cum ar fi fost de crezut daca vedeati prostiile pe care le-am facut in scoala generala.
Scoala generala se chema José Marti, si cica era cu profil spaniolesc asa, desi noi spaniola n-am invatat la scoala ci mai degraba din telenovele. « Inger Salbatic » m-a invatat sa spun in spaniola ca as fi insarcinata si ca Luis Fernando e un escroc sentimental fara inima. In caz ca ajung prin Madrid si am nevoie de un kit de supravietuire lingvistic.
Deci asa ne-alcoolici si ne-vorbind spaniola, ne-am intalnit vreo 15 colegi si am inceput sa depanam. Anii 90 au fost foarte speciali, cata originalitate la toate nivelurile! Nimic nu parea kitch sau prostesc, eram asa de vii !
Colegii, frumosi si simpatici si mai ales, nu mi s-au parut blazati. Din pacate nu pot intra in detaliu despre fiecare pentru ca nu m-ar mai invita niciodata nicaieri la alte reuniuni si n-as avea ocazia sa spun arogant « Nu stiu ce zboruri are Air France in perioada aia… »
DAR ce va pot spune este despre amintirile din scoala generala !
Anume ca prin clasa a VII-a cred, cativa colegi baieti s-au gandit ei sa puna intr-o punga pipi si caca (in pungi separate) si sa le invarta in aer in spatele clasei. Sa ne facem o mica provocare daca s-ar sparge pungile… Nu stiu ce-i trece unui copil de 13 ani prin cap astazi, dar lor asta le-a trecut atunci si toata clasa a gasit activitatea extrem de amuzanta- de entertaining (ei, stiau sa tina publicul cu rasuflarea la gura ! Nu de alta dar iti puteai literalmente lua un rahat peste ochi !).
Cand a intrebat diriga cine facuse traznaia si cine « avusese IDEEA » (the mastermind !!), nu-mi amintesc sa fi fost turnatori (sifonari). Am stat uniti in spatele unei asemenea initiative constructive.
Diriginta a rezistat la aceasta prima nebunie copilaresco-debilo-ce-ar-zice-Freud-despre-stadiul-anal intarziat-…insa a parasit clasa in tromba la alta nazdravanie de-a unui coleg cateva saptamani mai tarziu !
Unul dintre colegi, foarte calm de felul lui si cu note mari la toate materiile, daduse in « patima » pacanelelor. Si pentru ca jocul il obseda, si-a desenat pe banca casutele si formele de la pacanele. La ora de dirigentie, cand a prins o pauza, intre absente si civism, colegul s-a apucat sa loveasca frenetic cu palmele in desenul de pe banca, tipand din toti rarunchii: « neaga, neagra, rosie, rosie !! »… pac-pac !
Diriginta s-a ridicat demn si, lovind cu piciorul in usa, la fel de demn, ne-a promis ca nu ne va mai revedea niciodata. Noi am tinut doliu cam 30 de secunde dupa care s-a reinceput debandada obisnuita.
Ne-am amintit desigur de obsesiile vremii, cum unii vroiau musai adidasi cu luminite, si ce mandri erau cand ii obtineau, ce sentiment de bucurie deplina! Altii fâshuri Adidas, desigur false, dar ce mai conta ? Altii erau fani Gun’s & Roses, de cate sute de ori oi fi ascultat November Rain suspinand de vreun coleg de la alta clasa (trebuia musai sa fie din alta clasa, teren necunoscut !) Ce bine era si ce simpli eram…
Facem si-acum obsesii, de alte feluri…unii de bani, altii de alcool, altii de femei, bebelusi, sau ecrane plate, insule exotice sau patratele la abdomen (eu de exemplu ma recunosc in asta…)
Cred ca asa e natura umana care are nevoie de pitici pe creier, oricum ar fi ei…ce trist insa ca nici cand obtinem banii, femeile, alcoolul, patratelele, nu ni se mai umple inima de bucurie cum stiau s-o faca adidasii cu luminite sau « fâshul » adidas…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu