marți, 1 septembrie 2015

Unde sunt barbatii?

Ca viitoare curand divortata, astazi vreau sa scriu despre un subiect foarte delicat : dating-ul. Ma rog, voi amesteca mai multe in subiectul asta ca stiti ca am disciplina unei maimute care-a fumat marijuana.

Revenita de curand pe piata intalnirilor (pe care le fac mai ales in imaginatie de la mine de pe canapea, dar orisicat !) am putut remarca unele chestii. Nasoale ele chestiile. Care explica de ce sunt atatia oameni singuri pe lumea asta.

In primul rand, mi se pare ca termenul asta atotcuprinzator de « feminism » ne prejudiciaza uneori pe noi femeile si e cam prost inteles.

Mi s-a intamplat recent sa ma intrebe un barbat inainte sa ma asez pe scaun, daca sunt feminista. La reactia mea busbei (bouche bée in varianta originala ;) omul mi-a explicat ca in functie de raspunsul meu, imi tine sau nu scaunul, ca sa nu jigneasca. De ras ca sa nu plangi.

Apoi e problema notei de plata. Care de asemenea trebuie impartita, tot in numele feminismului. Si societatea franceza crede sincer ca daca femeia nu plateste, nu se asuma complet, ba e chiar jignita.

Am avut discutia cu prietenii din excursie la munte, si TOATE fetele din grup spuneau ca ele se simt jignite daca domnul plateste nota la prima intalnire, ca inseamna ca le crede incapabile de a-si purta singure de grija. 
Cand am argumentat ca dimpotriva, e o maniera prin care EL iti arata ca te place, si te face putin «  a lui » platindu-ti, mi-au spus ca e o conceptie de « Europa de Est »- probabil a se citi in asta « din evul mediu »…

Personal, mie un barbat care nu plateste la prima intalnire imi transmite doua lucruri : ori ca nu e interesat, ori ca e un mic zgarcit prost crescut.

Intr-o relatie e diferit, cand s-au cristalizat lucrurile, e normal sa fie oarecum jumi-juma, dar proportial cu castigurile fiecaruia. Insa numaratul cu « imi datorezi atat de la sucul de ieri » ma scarbeste profund. Mi se pare mult mai normal sa plateasca o iesire unul, o iesire celalalt, pentru amandoi, si in general barbatul mai mult decat femeia. Pentru ca, dincolo de feminism, EL vrea sa-ti arate ca te iubeste, te apara, si poate sa sustina cuibul (ca cam despre asta e vorba, nu, doar suntem primate la baza ?) ; si in plus, de la natura EI sunt facuti mai mari, mai puternici si mai invadatori (inclusiv fizic). 
Desigur mi-au iesit vorbe ca as fi materialista. Ceea ce e ironic pentru ca stiu putina lume mai generoasa (material si nu numai) decat mine, si in prietenii si in iubire. 

Din nou despre feminism, ma gandeam la « carieriste ». Detest carieristele. Ce om normal la cap, face un scop in sine din cariera ? Adica sa muncesti zi lumina pentru o corporatie, un mare patron invizibil care probabil e la el pe yacht chiar acum, in timp ce carierista tasteaza 5 mailuri pe secunda.

N-am auzit vreun medic sa-si spuna « carierist », cineva pasionat de meseria lui, o face si bine, fara sa se dea mare si rotund la toata lumea cat e el de « carierist ». Si rar am auzit si un barbat sa-si spuna « carierist ». Munceste mult ori pentru bani ori din pasiune, si in general sa sustine cuibul bine, asta e si n-are nevoie sa faca tapaj cu chestia asta.

Dar carieristele mi se par cele mai ipocrite si lipsite de substanta fiinte, genul ala care erau primele in clasa la scoala si care nu te lasau sa copiezi la teza la matematica cat sa iei un 5 (ca nu umblai dupa performanta !), in general uratzele sau cu ceva complexe solide (si nici macar facutul foamei ! care complex l-as respecta dar de obicei complexul asta rezulta in vocatie si pasiune pentru o meserie). 

E asa un paravan faza asta cu carierista, care acopera ceva stil « sigur ca viata mea n-are sens si oricum n-am cu cine sa fac copii, DAR cariera e tot ce conteaza pentru mine ! ». Hmmm...
Luati exemplul meu, n-am nici cu cine sa fac copii DAR nici carierista nu sunt ! (adica n-am cariera mai pe scurt). Imi plac stancile J si scriu despre ele.

Dar, ma intorc acum la celibatari si la dating. La acest mare high-five ratat intre cele doua sexe.

Sa va spun cum se intampla pe-aici in Franta, ca nu stiu cum e-n Ro : oamenii se intalnesc, de obicei pe site-uri, mai rar se cunosc prin prieteni (desi dupa o varsta toti prietenii au copii si s-a terminoiu cu iesirile)

Daca se inteleg la prima intalnire cu plata paharului de suc (ceea ce de obicei omoara in fasa majoritatea potentialelor relatii !) EI ar vrea sa faci sex cu ei de la prima intalnire. Maxim la a doua. Un fel de « sa testam produsul ». Doamne fereste sa existe vreun pic de profunzime in relatie.

Trebuie sa va fac putin context la barbatii frantuzei si de ce sunt ei asa calâi.
In primul rand au fost crescuti de mame divortate, fix feministele din anii 60-70, care in principiu vroiau libertate sexuala, financiara, si detestau barbatii. Carieriste eventual.

Din toata experienta mea de baby-sitting si dupa discutii cu alte experiente similare ale prietenelor, ce reapare des in discutie despre educatia frantuzeasca este cuvantul “individualism”- totul pentru puishor singur, gustare doar pt el, nu care cumva sa se imparta ceva la scoala, si in general “trebuie sa te descurci singur in viata”. 

Parintii mai mult absenti, ca deh, trebuie bani si orele de munca-s multe…asa ca copiii cresc mai mult la scoala, la activitati nenumarate (ca fac de toate in fiecare zi), si singuri. Afectiune destul de putina, nu e cu pupaturi ca la noi non-stop, chiar rar am vazut parinti sa-i zapaceasca in pupici pe copiii francezi. Mai degraba ii uita pe autostrada.

Si asa devin bietii adulti calâi si pur si simplu nu pot oferi mare branza, sau si daca dau e cu masura si fara iluzii. Individualism, si totul e inlocuibil.
Nu mai exista ideea aia de traire plenara, sa dea pe spate femeia, sa o zapaceasca, sa o epateze, ca pe o provocare pentru el insusi in primul rand.

Pe cat ma mira de tare ca in Romania cuplurile care nu merg continua sa stea impreuna (desi e clar ca-s plictisiti morti si nu mai e nimic acolo), pe atat ma surprinde aici pe cat de usor se despart, cu copii, familii reconstituite, etc. Ciocnirea civilizatiilor.

In al doilea rand, la intalniri, nu mai exista niciun ritual de seductie, iar asta cred ca e valabil peste tot, nu doar in Franta. Dupa mine, ca sa te poti indragosti, iti trebuie un timp. Necesar visarii, iluziilor si punerii a cuiva pe un piedestal. Sa ti se activeze imaginatia. De altfel depinde mai mult de propria ta imaginatie decat de omul din fata, dar ce e clar e ca trebuie timp.

Ritualul asta este asadar o mica investitie in cuvinte, uitaturi la luna, iesiri, priviri cu subînteles, etc. « Rahaturi », cum le-ar numi prietenul meu Tecaru.

Ei bine la Paris, barbatul vrea direct sex la prima intalnire, care pe langa ca e un act complet steril in afara contextului, omoara din fasha potentialitatea de indragosteala. 

Toata tensiunea pe care creierasul trebuia sa o creeze, dusa pe Sena!

Iar daca nu vrei sa joci jocul asa, sa faci sex de la prima (sau hai a doua intalnire !), nu te vrea nimeni cat oi fi tu de interesant. Se gaseste mereu una care vrea. Careia apoi ii vor spune ca ei nu se pot angaja serios, mai ales nu le pot promite nimic, dar ca sa stea linistite ca daca e sa iasa ceva va iesi ca doar au mai fost in relatii serioase.

Si uite asa suntem o generatie de oameni rupti pe interior fara iluzii si fara imaginatie.
Iar ca femei, feministe si carieriste, ne e chiar jena ca ne doare mizeria asta, ca nu putem fi si noi superficiale, adica sa cream niste relatii complet artificiale si sterile care nu ne incalzesc in niciun fel (poate doar pentru pusul pozelor pe FB cu ce vieti pline avem). Ba dimpotriva, din cauza feminismului, aud femei care spun ca nu le deranjeaza aventurile de-o noapte (ceea ce mi-e imposibil sa cred!)



Vreau sa mai vorbesc despre ceva, desi din nou nu e amuzant, dar sunt subiecte la care ma gandesc de ceva vreme si m-as bucura daca ati dezbate (sari in cap ;))

Stiu, tot postul asta e o analiza facuta pe genunchi, din propriile mele observatii, n-am statistici sau studii antropologice, dar cred ca merita discutat oricum.

Despre notiunea asta de « barbatie », despre ce considera femeile ca e un « barbat » si ce o chiar fi.

Pentru mine, cele doua sexe sunt complementare, nu egale. Nu au cum sa fie egale, si nu vad nici interesul. Ideea e sa facem o echipa, nu sa fim in competitie, nu e constructiv.

Am observat ca e la mare moda barba. Ma intreb daca are vreo legatura cu ideea asta de masculinitate. Poate ca are pentru ei, desi de cand femeile au inventat/ impus epilatul la barbati, mi se pare ca se duce dracului Planeta de tot !

Pentru mine notiunea de barbatie implica protectie neaparat, cu lucruri mici, gen « fac eu, ma ocup eu, nu te ingrijora, stiu ce trebuie facut ». In general vorbim de un barbat cand omul de langa mine reuseste sa ma supuna (in sens bun) si nu mai pot sa ma infoi, sa le stiu eu pe toate, sa le fac eu pe toate. Mi se pare ca o femeie devine cu adevarat femeie taman cand barbatul ia de pe umerii ei chestii. Degrevand-o, ii da timp si stare sa fie femeie, nu luptator.

Constat cu tristete ca prea multe femei ale generatiei mele sunt luptatori. Ne ocupam de tot, mereu, in numele acestei egalitati stupide. Incercam sa demonstram nici noi nu stim bine ce, cat suntem de puternice, de independente, de opusul cuiva care ar avea nevoie de vreun ajutor.



E de fapt ironic pentru ca intr-adevar ne asumam singure perfect si nu asteptam partea financiara de la un barbat (« sa ne tina »), ci altceva, mai subtil si mai profund, dar am impresia ca niciunul din sexe nu e in stare sa-si dea seama exact ce e chestia asta.

Cred ca un barbat n-are nevoie de barba ca sa fie un barbat…are nevoie doar de vointa, calm, discretie, curaj…sa nu fie isteric, sa nu aiba nevoie musai sa demonstreze ca e barbat, asta sa vina de la sine. La unii se vede din privire cat sunt de barbati (ma gandesc la Christian Bale care te domina cu privirea ;))

Si mai ales, spuneti-mi fraiera, mai ales ca femeie divortata...dar inca mai sper la barbatul ala care te ia de mana si-ti spune "vreau sa-ti arat lumea", cu initiativa, care stie el unde sa te duca si nu-ti spune "mergem unde vrei tu"...

In concluzie, mi se pare ca acum ca am terminat cu societatea traditionalista in care rolurile erau bine defininite, parintii iti alegeau partenerul, si totul era cumva pre-scris dinainte, am cam ramas cu ochii in soare si nu mai stim cine ce face si de ce, si cum ar trebui sa decurga toata povestea dupa.



Vorbea Patriciei Kaas "Où sont les hommes?"...




8 comentarii:

  1. Primatele nu locuiesc in cuiburi...

    RăspundețiȘtergere
  2. Mare dreptate ai in tot ce zici. Poate ca suntem noi est europencele altfel, poate e o generatie anume. Eu însă am avut genul de experiență de care ai avut tu cu viitorul ex, ne am logodit, despartit dupa un an jumate si am gasit apoi exact ce cauti tu. Aia cautam si eu. Suntem de 6 ani împreună, avem un mic ingeras împreună si încă ne iubim. Nu mi imaginez viata altfel. Când bebe avea 10 luni m am angajat si lucrez mult...12 0re minim pe zi. Nu pt cariera. Pt ca trebuie. Viata fericita sau cel Putin satisfăcătoare nu are o reteta. Trebuie însă sa fii flexibil, sa te adaptezi. Inteligenta este mai noi definita ca fiind abilitatea de a rezolva probleme. In relatie e la fel. Experienta mea cu fostul era asa. Eu mă unduiam ca trestia el nimic. Steve însă e asa cum trebuie sa fie. Trebuie sa citesti semnele. Daca nu e asa cum simti, next! :-)

    RăspundețiȘtergere
  3. Poate e pe langa subiect, dar nu cred ca ideea de "egalitate" sau "feminism" ne face sa facem de toate. Cel putin pe alea dintre noi normale la cap. (Ma refer la frazele astea: Constat cu tristete ca prea multe femei ale generatiei mele sunt luptatori. Ne ocupam de tot, mereu, in numele acestei egalitati stupide. Incercam sa demonstram nici noi nu stim bine ce, cat suntem de puternice, de independente, de opusul cuiva care ar avea nevoie de vreun ajutor. ) Eu sunt curioasa din fire, imi place sa invat de toate, de la a coase cu masina pana la schimbatul uleiului de motor, reparat calorifere... Nu vreau sa ma bat cu pumnul in piept ca "sunt independenta", nu de asta le fac. In chestiile in care nu am nevoie de ajutor ma bucur daca il ofera cineva (si deleghez imediat sarcina, de ce s-o fac io?!). La mine, cel putin, vine din curiozitate + "survival of the fittest". S-a stricat furtunul de la masina de spalat vase la 12 noaptea? Am 3 alternative, ori fac singura, ori chem pe cineva (dar pe cine? la ora asta...) ori inund vecinii pana maine... Si slava domnului, scoala internetului te invata tot!

    Ok, cred ca ce vreau sa zic e: e bine sa stim sa facem de toate. Dar nu de dragul de a ne bate cu pumnul in piept de ce tari suntem, ci pt ca chiar avem nevoie. Iar daca nu avem talent la asa ceva, nu e nicio problema, nu inseamna ca suntem "dependente", "incapabile", etc, ci pur si simplu ca nu ne pricepem la asa ceva.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai suntem de acord atunci :)
      Eu ziceam doar ca e placut sa mai fim si aparate cand se poate, nu ca nu stim sa le facem singure, tocmai ca le facem...dar in cazul asta daca tot le facem, si bine, hai sa fim amazoane ca nu mai avem nevoie de barbati altogether! :)

      Ștergere
  4. PS: https://pbs.twimg.com/media/CEKBphqVAAAp5mX.jpg (nu stiu sa dau direct la poza, sunt computer illiterate, ne-independenta, ce mai...)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, exact! :) strong independant woman, uof

      Ștergere
  5. pt mine notiunea de barbat nu implica altceva decat un gender de care sunt atrasa.
    nu imi doresc ca celalalt sa aiba un set predefinit si fix conturat de asteptari de la mine si incerc, pe cat posibil, sa nu am nici eu la randul meu.
    banuiesc ca ajuta ca fiecare sa isi lamureasca de ce isi doreste un partener alaturi; totusi pentru multe lucruri de pe lumea asta exista mastercard.

    RăspundețiȘtergere
  6. Sotul meu mi-a explicat ca de aia au atatia barbati barba pt ca e un nou curent care "lupta" impotriva feminizarii barbatilor.
    Si eu am avut multe dezamagiri, inclusiv o casatorie incheiata cu un divort. Am cautat, am cautat si degeaba. In momentul in care m-am resemnat ca voi ramane singura, a venit el, cel care nu m-a sarutat, luat de mana, atins in primele 2 sapt. Pur si simplu ieseam la un suc, la o bere... Nici nu mi-am dat seama (de resemnata ce eram) ca ma place. Ieri am implinit 12 ani de casatorie.
    Nu te cunosc, dar te imbratisez cu multa caldura. Carmen

    RăspundețiȘtergere