Simplitatea unui rege.

Bun, stiu ca blogul asta trebuie sa fie amuzant si nu serios, dar nu ma pot abtine azi.

Am fost aseara la concert la Leonard Cohen. Emotie si poezie pura. Un domn. Un poet cum nu se mai fabrica.

Pentru toti cei care regreta timpurile pe care le traim (eu prima !), cred ca Leonard Cohen e un motiv bun sa ne bucuram. Sa fim mandri ca ne este contemporan.

Fiecare cantec de-al lui a fost un tremur, o exaltare a sufletului. La 78 de ani, acest domn ne invata sa iubim, sa vedem frumosul din lucruri (« There’s a crack in everything/ That’s how the light goes in »), sa radem (uneori amar), sa simtim emotie in viata asta adesea mizerabila.

Sunt mandra ca am avut privilegiul sa vad asa un OM in concert. Am fost si acum 4 ani si am plecat de-acolo la fel de transformata. Si fericita ca traiesc si am sansa (atat de rara !) sa vad in concert un artist grandios si atat de modest !!

As avea multe de spus, dar cuvintele strica magia. De altfel nici nu stiu cum v-as putea-o descrie.

O sa va atasez cateva randuri din John Galsworthy, « Foryste Saga » (vol. II), foarte emotionante, in care e descrisa iubirea de frumos (din perspectiva unui batran). O oda adusa vietii.

 Are legatura cu Cohen, care iubeste cuvintele si oamenii si frumosul. Si pentru ca asa de tare mi-as dori sa mai traiasca vreo 20-30 de ani !...

« Oamenii se poarta cu batranii de parca ei n-ar mai avea nici o dorinta. Pe om nimic nu-l indestuleaza niciodata. Chiar cand e cu un picior in groapa e in stare sa mai doreasca ceva. Aici, departe de indatoririle pe care i le impuneau afacerile - nepotii, florile, pomii, pasarile de pe mosioara lui, fara a mai vorbi despre soare, luna si stele, toate ii spuneau ziua si noaptea « Deschide-te , Sesam ».

Fusese intotdeauna sensibil la ceea ce oamenii de azi numesc pur si simplu « natura » ; acum incerca un sentiment aproape religios, cu toate ca nu-si pierduse obiceiul de a numi un apus de soare « apus de soare », o priveliste « priveliste », oricat de profund l-ar fi emotionat ele.

Dar, de la o vreme incoace, cand privea natura, simtea o durere in suflet ; in fiecare din aceste zile linistite, senine, din ce in ce mai lungi, hoinarea, tinand-o de mana pe nepotica sa ; urmarea cum se deschid trandafirii, cum mijesc fructele de pomi, cum razele soarelui lumineaza frunzele de stejar si lastarii din crang, urmarea cum se desfac si stralucesc frunzele de nufar si graul argintiu, abia incoltit ; asculta cantecul graurilor si al ciocarliilor, asculta cum rumegau vacile, miscand incet cozile cu smoc de par in varf.

Si in fiecare zi din aceste zile frumoase, dragostea lui adevarata pentru toate acestea il injunghia in suflet…Poate ca, in adancul lui, simtea ca nu mai are multa vreme pentru a se bucura de ele. Ideea ca intr-o buna zi, poate peste mai putin de zece ani, poate peste mai putin de cinci, i se va lua toata aceasta lume, inainte ca el sa-si fi consumat puterea de a o iubi, i se parea o nedreptate din partea naturii, nedreptate care ii intuneca orizontul. Chiar daca dupa viata aceasta ar veni ceva, nu va fi ceea ce doreste el. Nu va fi cu flori, pasari si fete frumoase, care, chiar si acum, sunt prea putine in jurul lui !

Pe masura ce treceau anii, aversiunea lui pentru artificialitate crescuse ; acum nu mai pretuia decat trei lucruri : frumusetea, o purtare loiala si simtul de proprietate. Dar, cea mai importanta era totusi frumusetea. Se interesase intotdeauna de fel de fel de lucruri, ba chiar si azi putea citi inca The Times, dar in orice moment era gata sa-l lase din mana daca auzea o mierla cantand. »

…