Din ciclul ILU. Ghioceii plimbareti.

O sa va vorbesc astazi despre un personaj foarte interesant. E vorba despre prietena mea Ilu, care ar putea sa fie lejer eroina de roman de aventuri.

Ilu este o creatura amuzanta si uimitoare care daca nu exista trebuia musai inventata.

Brilianta, are un doctorat in telecomunicatii si straluceste de inteligenta.

Ii place insa verdele. Atat de tare ca adesea fesul e asortat la tocul de la pantofi (Ilushorul se incotosmaneste bine ca nu stii niciodata de unde poate veni un fir de vant si proviziile de biseptol s-au rarit !). Alegerea combinatiilor de culori iti poate arde uneori retina insa nu modifica cu nimic sarmul de netagaduit al personajului.

Ilushorului ii plac povestile cu zmei, mersul la balciuri diverse si are idei de afaceri krameriene, una mai nerealizabila decat alta. Insa te lipesti direct de ea pentru ca radiaza ceva magic, copilaresc, te simti cumva ca in ‘Tom Sawyer’ in preajma ei.

Am cunoscut-o prin intermediul unui foarte bun prieten din copilarie (si el personaj demn de retinut, dar data viitoare). Ca sa nu-i denunt identitatea, o sa-i spun domnul Escu.

Ei bine, dl. Escu a venit o data la Paris pentru sarcini de servici. M-am dus sa-l astept la aeroport. O data ajunsa, m-am oferit desigur sa car si eu ceva (si nu doar cele trei fire de par fluturand care mi-au mai ramas pe scalp).

Escu, domn simtit, a zis ca nu e nevoie, INSA ca as putea totusi sa tin ceva, si anume un cadou pt Ilu, un buchetel de ghiocei trimisi de bunica ei.

Sa va explic : cand se trimite pachet pentru Ilu, de obicei acesta contine : multe kile de salam/ cascaval/ branzeturi/ mucenici/ cuie/ unelte/ spray de omorit ganganiile/ jocuri de societate/ jucarele de plus sau figurine de lipit pe frigider sa nu cumva sa se  deprime « puiul » la Paris. Ei bine de data asta bunica creaturii Ilesciene a decis ca totul are o limita. Mai putin salamul, care are doua limite.

A hotarit asadar ca venise primavara si era momentul de putina poezie in lumea asta de brute. Asa ca i-a trimis - prin domnul Escu-  ghiocei. Cu completarea : ‘Sa ai maaare, dar MARE grija de ei !!’.

Asa ca bietul emisar a luat aminte la spusele bunicii si a venit la Paris cu ei in dinti, i-a trecut pe sus la securitatea de la aeroport, prin infra-rosu, pe la pipaiala, mereu cu buchetelul in mana sus. Cele trei ore de zbor le-a petrecut pe fund cu o mana ridicata sa nu striveasca cumva aceste frumoase buruieni fragile.

Asadar cand am ajuns la aeroport sa-l recuperez, valizele grele nu-l deranjau deloc, avea o singura dorinta, sa-si desclesteze in fine labuta de pe firele de ghiocei. Asa ca am luat eu buchetelul in primire (mare greseala strategica!) si am purces inspre hotel.

Drumul a fost lung, am schimbat tren, metrou, tramvai si piciorare, ne-au cantat 3 generatii de cantareti de pe malurile Dambovitei, unii mai stirbi ca altii dar in fine am ajuns la hotel.

Camera nu era gata…ne asezam in holul hotelului, asteptam, asteptam…insa se facea foame in aer.

Eu la foame reactionez cam prost, adica devin agresiva si imi pierd repede rabdarea daca ma roade soricelul.

Asa ca propun sa cumpar o gustarica pentru asteptare.

Ma duc asadar la boulangerie, ma uit prin vitrina, nimic interesant, in fine ma decid pentru doua bucati de pizza care n-aratau de parca ar mai fi fost mancate o data ci aproape comestibile.

Fericita, ma intorc la hotel, le inghitim in graba, ne povestim amintiri din copilarie (ne stim de 22 de ani !) si o ora mai tarziu urcam.

Dl. Escu este un om cinic. Extrem de interesant si cu o privire lucida asupra oamenilor si lucrurilor. Insa mai bine sa-i fii prieten decat dusman.

Asadar ajungem in camera, el se duce sa faca un dus, eu ma asez pe fotoliu incercand discret (cu un binoclu) sa ochesc la vecini. Zgaindu-ma eu asa fara jena, vad o frumoasa gradina de flori jos si ma gandesc ca si noi avem ghiocei. Cand ma uit in jur, nu erau ghioceii ! Pierduti fara urma. Intru direct in panic mode. Nici nu stiam de cine sa-mi fie mai intai frica, de Escu, de Ilu, de bunica lui Ilu, de judecata de apoi…

Cand imi frangeam mainile mai cu spor, iese si dl. Escu de la dus, cu zambetul pe buze (ceea ce i se intampla foarte rar !).

Ca sa nu mai lungesc suspansul, imi iau inima in dinti si-i spun : ‘Am o veste oribila, s-a intamplat drama de care ne temeam cu totii : am pierdut ghioceii’…

Escu zambeste incredul. Nu se poate !Imi place sa glumesc pesemne ! Cum, ghioceii adusi cu-atatea eforturi de la Bucuresti ? Da, da, exact aia…

I-a disparut repede zambetul cand a vazut ca ghioceii chiar lipseau si am inteles dupa privirea lui ca daca intentionam sa pastrez prietenia urma sa ma transform in ghiocei in viitorul apropiat. Mi-a spus doar atat si din varful buzelor: ‘…Atat aveai de tinut minte…’ (traducere libera: « esti tuta ca un bolovan ! »)

N-am avut vreme sa ma simt umilita, am alergat intr-un suflet la receptie, am incercat sa-i explic aluia in franceza ce cautam :  « Monsieur, des guiosseï !! », sau « des choses comme des petites fleurs blanches »…nu vazuse, nu auzise nimic.

Ma vedeam deja reluand traseul de la dus, cu cantaretii, cu eventual buchetelul agatat de vreun acordeon in tren, 500 de coco sa-i recuperez, vedeam bunica Ilului facand atac de cord auzind vestea…fundul prapastiei, ce sa va spun ! Am zis totusi sa incerc si la boulangerie…ajung acolo, printre tarte si baghete, ce vad ? Ofiliturile alea de ghiocei ! Aratau de parca ar fi fost scosi din chiloti dar erau acolo ! I-am zis boulangerului ca-i multumesc din inima ca nu i-a aruncat,mi-a raspuns ca sa nu-i multumesc pentru ca singurul motiv pt care nu i-a aruncat e ca nu-i vazuse.

Bine ca i-am recuperat! Am alergat apoi victorioasa la hotel sa-i dau vestea maestrului Escu!

Pe dupa-amiaza am mers in fine s-o vedem pe Ilu, cu ghioceii in mana la Escu. Eu devenisem persona non grata si nu mi se mai puteau da asemenea responsabilitati importante.

Ajunsi la locul intalnirii, Escu f protocolar ii intinde buruienile lui Ilu, ii spune ca de la bunica, ca s-a gandit, aproape cu o lacrima in coltul ochiului (de la durerea de mana banuiesc !), la care Ilu, in stilul caracteristic (stilul smuls), ii primeste si replica : ‘A perfect, pai ii pun la presat ! » si in secunda urmatoare ii si strivise intr-un cartoi enorm scos din geanta (probabil « Cum sa distrugi nervii prietenilor in doi pasi »).

Escu si cu mine ne-am uitat prostiti unul la altul, iar Ilu a trebuit sa plateasca masa in ziua aia (ca pe daune morale !).

In interesul ei, sper sa fie la loc sigur ghioceii aia « presati » pentru ca vom aniversa curand 3 ani de cand ii are ! Speram ca bunica ii va trimite lalele de data asta ca sunt mai usor de gasit si de inlocuit la Paris !