SAGA CU ALAIN. Partea I: 'Mais le petit!'

Tin sa va povestesc despre unul din colaboratorii firmei la care lucrez (pana in iulie cand voi schimba firma)

Este un domn (sau nea) pe care-l cheama Alain, angajat pe un post de comercial in Benelux, astfel ca din cand in cand mergem la banci la Luxemburg sau Bruxelles sa le prezentam oferta noastra de recrutare.

Sus-numitul Alain este un personaj kramerian, daca nu exista il inventa sigur cineva.
A copilarit cu fratii Sarkozy si este inca bun prieten cu Guillaume, fratele lui Nicolas. Merg impreuna la ski (desi Alain abia merge in pantofi, mi-e greu sa-l imaginez in clapari, dar deh, nu poti cunoaste resursele naturii!)

Asadar individul provine dintr-o familie si un mediu privilegiat, munceste ca sa se tina ocupat, n-are realmente nevoie de bani. Sustine ca a fost broker la New York timp de 20 de ani insa tind sa cred ca a citit ideea asta in vreo prefata de carte de bucate sau vreo eticheta de lapte si i-a placut si si-a insusit-o.
Alain are vreo 50 de ani, creier de 12 si arata cam de 65.

L-am poreclit Omul-Duda. Pentru ca face cate o traznaie la fiecare minut.

 La volan fiind, a incurcat drumul de la Paris catre Luxemburg (am ajuns o ora mai tarziu) pentru ca vorbea cu mine si ‘nu s-a concentrat’ (pe principiul ‘nu pot sa si conduc si sa si mestec guma, ei dracie!!” ;))

Isi da intr-una cu stangu-n dreptul, ar trebui filmat. Are cate un pulover mancat de molii, pantalon cu gaurica la fermoar, sau cu ata verde fosforescent care-i atarna din genunchi…
Numele filmului “Denis Pericol Public” a fost inspirat dupa Alain.
 Sa te fereasca sfantul sa lasi cesti de cafea pe langa el sau orice e casabil/ explozibil/ sensibil.
Vedeti deci personajul.

 Acum cateva saptamani aveam rendez-vous la Dexia la Luxembourg. Dupa RDV mergem sa ne luam cate un sandwich.
Alain nu reusea sa se gareze, si Doamne fereste sa dea 3 € pentru o ora de parcare mai ales ca primul sfert de ora e gratis!
 In final opreste masina langa boulangerie (la 5 m) pe o trecere de pieteoni, pune avaria pentru a indica faptul ca urmeaza sa ne intoarcem rapid.

Luam sandwichurile, iesim, de la distanta aia mica vedem doi politisti venind inspre masina lui. Eu dau sa fug catre masina, la care Alain imi face semn sa ma opresc si-mi zice: “Stai, sa vedem ce fac” (ca un fel de experiment avansat!). Surprinzator (pentru niste capre de exemplu!), politistii s-au dus la masina si au inceput sa scrie proces verbal...

O zbughim, ajungem intr-o suflare langa masina, eu incerc sa zic ca sa vedeti domnii politisti, tocmai plecam.
 Alain molfaia la sandwich foooarte destins si ii intreaba ce mai fac. Unul din politai il intreaba daca cunoaste le code de la route.
La care Alain raspunde prompt: ‘Neah, nu-l stiu” (glumet noooah!! Gluma de Wall Street!)

Politistii aratau ca niste generali SS, uniforme apretate, blonzi, sprancene blonde si nedand impresia ca zambesc prea des,  poate doar daca le dai o a treia portie de fasole cu carnati daca mancasera in prealabil 3 gauffre, altfel nu.

Iar Alain ii lua peste picior in timp ce molfaia la sandwich si-i mai cadea si ton din gura pe puloverul fuchia cu gaurica.
Copoii incep sa vorbeasca in luxemburgheza, plini de nervi vis-à-vis de sfidarea lui Alain, unul ii cere actele celalalt incepe sa dea tururi masinii cautand sa-i mai adauge pe proces ceva, lumini, pana, orice.
Alain trebuia sa prezinte actele, deschide asadar torpedoul sa le caute: un balamuc acolo ce n-ati vazut, hartii, chitante de la paine, bilete de tramvai din orase de unde s-a desfiintat tramvaiul, pesti morti, un stick de buze crapate expirat de 10 ani, un delir! Scoate el tot de-acolo, jumate ii scapa pe jos in strada (are si degetele rare, am uitat), astfel ca il roaga pe unul din politisti daca n-ar putea sa le ridice si sa vada care-i care (deh, sa ia omul ce-i trebuie de langa gura de canal!!).

Cei doi oficiosi deja fierbeau. Eu ma uitam dupa gara, deja era clar ca o voi termina in tren. Alain in timpul asta INCA molfaia la sandwich (ma rugam doar sa-l termine o data sa nu ajungem la sectie!! Nu de alta dar nu ies bine in pozele cu dubitza…)

Cu o mana tinea sandwichul cu o mana cauta permisul (si din cand in cand se mai stergea de maioneza pe unele din hartiile neidentificate inca)
In final le-arata pe toate, cei doi n-au gasit sa-i mai puna nimic (oameni cinstiti, daca eram in Est SIIIGUR ii gasea macar 3-4 infractiuni)
La un moment dat Alain ii intreaba daca n-ar putea sa-l vada pe comisarul sef iar politistii raspund socati: ‘Cum sa-l vedeti pe comisar???!! Trebuie audienta, etc”…si Alain: ‘Pai nu ca-l stiu, suntem prieteni! Doar ca-mi scapa numele lui acum’

In final dau oamenii sa plece insa chiar inainte unul din ei se intoarce (se vedea cat tinuse in el) si-i zice lui Alain: “Monsieur, data viitoare sa nu mai vorbiti cu un ofiter de politie in timp ce mancati un sandwich!!”
Aia a fost cireasa de pe tort, chiar m-am tinut sa nu pufnesc in ras. Am ras dupa.
 Pe drumul de intoarcere adauga Alain: “Ai vazut ca erau ca Stan si Bran copoii, unul inalt si unul pitic si gras? Ala mare mai era cum mai era…mais le petit…!!” si pana acasa isi mai amintea si zicea: “Tststs, mais le petit…!!”

Finalul acestei povesti e de film. Doua saptamani mai tarziu Alain a primit un plic in care politia din Luxembourg ii trimitea banii inapoi pe amenda, pentru ca o cifra de la numarul de inmatriculare  fusese scrisa gresit pe amenda. Plus scuzele de rigoare. Eu cred ca ‘le petit’ scrisese gresit din cauza nervilor...si probabil si-a dat demisia cand a auzit ca ametitul de Alain a fost rambursat. Trebuia sa fi scris in josul paginii cu scuzele: ‘P.S: va putem recomanda un sanatoriu excelent aici la noi, plus e liniste, nu se-aude decat fasaitul banilor de la banci’