Petrecerile de la camin. Mita ca un concept avangardist.

La camin mi-am facut multi prieteni buni din toata lumea cu care à ce jour pastrez relatii excelente. Insa mi-am facut si cativa dusmani.   Aveam o camera la etajul 5. Ei bine, 'bafta' mea, fix la etajul 5 in fata bucatariei (si a camerei mele) se faceau toate petrecerile Erasmus. In fiecare seara. Primele doua seri esti plin de elan, de energie, fericit ca ai - un fel de - viata sociala. De la a 8-a seara consecutiv cu ‘bum-bum-bum’ in creieri (cand de fiecare data cumva a doua zi e luni!) ti se cam ia…   La inceput i-am rugat frumos sa dea muzica mai incet, sa amane petrecerile pentru sambata urmatoare…raspunsul era de fiecare data ‘sigur, cum sa nu’ si petrecerea continua…incepusem sa ma simt ca duduia Veta de la doi! (doar ca de la 5 si fara bigudiuri…)   Petrecaretii erau desigur spaniolii si italiani care venisera in Erasmus pentru fun si-atat, nu obtineau nici o diploma la sfarsit si n-aveau nici cheltuieli de justificat, parintii plateau pentru tot (a se citi pentru toate excesele parazitilor mici studenti la 30 de ani).  Poate parea amar sa spun asta, insa romanii chiar trag, se chinuie, bursierii nu vin la studii pentru distractie. Cand stii ca ai parinti care se zbat si-si iau de la gura si fac credit sa te vada la studii in Vest, incerci sa exploatezi la maxim experienta respectiva si sa nu-i dezamagesti.  De altfel spaniolii si italienii nici nu pot intelege asta, se minuneaza doar ca esti suficient de prost incat sa mergi efectiv la cursuri si sa iti faci temele in biblioteca, nu pricep ce demon te poseda de ai astfel de preocupari nesanatoase pentru somnic (atitudinea asta explica de altfel cum de sunt inca studenti la 30 de ani)   Cam dupa a doua saptamana la Rezidenta eram in razboi deschis cu tot caminul. Iar prietenii mei buni nu vroiau sa fie vazuti cu ‘scorpia de la 5’, ne vedeam doar cand era coridorul clear.   Am incercat sa schimb cladirea, insa nu se putea, regula spunea ca toti bursierii trebuiau sa fie la un loc. Am vrut sa schimb etajul, madama de la plati nu vroia sub nici o forma pentru ca asta le  amesteca ordinea in datele de la calculator (traducere: 'in loc sa ma joc Solitaire linistita vrei sa ma apuc sa fac Exceluri? Dar ce-am baut gaz?!)  Deja nu mai dormisem de zile intregi si fantasma ultima era un munte de spanioli si italieni ciuruiti de o mitraliera fumeganda iesind din buzunarul meu de la blugi…eram disperata, chemam securitatea seara de seara, insa baietasii aia din Madagascar o data ajunsi la 5 ramaneau si ei la un paharel si la un admirat de fuste cu petrecaretii…   Imi imaginam tot felul de planuri diabolice, care de care mai improbabile si mai infantile: cum ar fi daca as pune ulei in fata bucatariei sa alunece toti gramada, sau ce-ar fi daca mi-as lua un spray cu miros de partz sa-i dispersez cateva minute, sau daca as apasa alarma de incendiu…sau daca as chema deratizarea!! (sa ma scape de rontaitorii zgomotosi!), insa n-am facut niciodata nimic din toate astea…   Intr-o zi insa responsabila de la spalatorie mi-a zis ca ma poate ajuta sa schimb etajul, ca stie clar ca e o camera libera la etajul unu si ma pot muta. M-am infiintat direct la casierie si am anuntat-o pe madame de la plati ca stiu ca e o camera libera. A incercat sa dea din colt in colt dar fara succes, asediasem EU colturile: am amenintat-o ca ii dau in judecata (in Franta e amenintarea care sperie si mortii! Desigur mai departe nu ii duce capul sa se gandeasca ca daca stau la camin cu 175 de € pe luna, n-as avea cum sa scot 180 de € pe ora pentru avocat)   M-am mutat in fine, si o zi mai tarziu m-am dus la doamna de la spalatorie cu o sticla de sampanie pentru a-i multumi de amabilitate.   N-o sa uit niciodata cat a fost de socata si cum nu pricepea ce vreau sa fac cu sticla aia, era aproape speriata. La randul meu si eu eram socata ca ea nu intelegea conceptul, era un fel de mini-conventie a socatilor fara frontiere. A trebuit multa munca de convingere sa o ia in final, insa m-a avertizat sa am grija cu cadourile ca as putea sa iau amenzi grase pentru ca nimeni nu accepta ‘mita’. Si chiar asa e, francezii sunt contrariati daca le propui sa mearga cu vreo ‘atentie’ la serviciile publice, la medic, oriunde, pur si simplu nu e in cultura lor. Sunt sigura ca atitudinea asta e legata de 1) ipocrizia frantuzesca gen 'dar cum, noi nu suntem corupti ci corecti!!' si 2) de faptul ca sunt zgarie-branza, prefera sa faca cozi de ore si sa danseze oricine polka pe nervii lor decat sa dea ceva oricat de mic. Cand le-am spus cum e la noi, erau aproape neincrezatori.   A ce sujet, va dau un exemplu de ipocrizie frantuzeasca: se stie ca in Senegal iti poti cumpara permisul de conducere cu 200 de € (spre deosebire de Franta unde numai scoala de soferi e vreo 2000 de €, plus lectii suplimentare daca il ratezi, nu exista posibilitate de spaga). Astfel ca pe majoritatea tinerilor de 18 ani ii apuca dupa bac– comme par hasard!- o pofta enorma de facut vacantele in Senegal (desigur pentru a plati mai putin permisul, nu pentru ca nu mai era alta mare disponibila decat la Oceanul Atlantic!)   Dar revenind, am fost mult mai linistita la etajul 1 insa in ceea ce-i priveste pe vecinii mei, n-am mai reusit sa regasesc popularitatea pe care oricum n-o avusesem niciodata.