Neadaptare. Umplutul matului ca sedativ universal

Primul an in strainatate e de departe cel mai greu pentru un strain adult sau in curs de a deveni adult. 

Nu cunosti lume, limba straina o vorbesti aproximativ si mai mult in limba ta oricum, ai o gramada de responsabilitati noi…
 
La vremea aia habar n-aveam nici sa fierb un ou (bine, operatiunea asta si-acum imi da uneori cu virgula…).
 
Nu stiam sa spal, sa calc, eram un fel de printesa (fara castel si print...dar cu capriciile)
Intre scoala, nedormit noptile, baby-sitting, gatit/spalat si stat in biblioteca…ramane putin timp sa chiar te bucuri de viata. Eram foarte amarata, plangeam in fiecare zi de dor de casa, de prieteni, din cauza nutritiei proaste (am mancat atatea paste in perioada aia ca le evit si in ziua de azi!!). 

Tot era ceva bun in viata aia grea, anume ca mergeam des la piscina. Era una chiar la iesirea din camin, asta ma destindea. Insa eram oricum intr-o stare psihica foarte pesimista, imi imaginam numai tablouri sumbre: ca voi termina pe strazi, ca nu voi reusi nimic, iar deviza mea ironica era: ‘Am venit la Paris pe principiul: de ce sa te ratezi la Bucuresti cand o poti face sub turnul Eiffel?’
 
Mama era ingrijorata la Bucuresti, insa e foarte tonica si puternica si nu-mi arata ca sufera pentru mine. E chiar enervant de vesela si ghidusa, cand ti-e lumea mai ne-draga ea e vesela! In zilele alea grele, i-am spus o data la telefon ca sunt asa de rau ca ma gandesc sa ma arunc in Sena intr-o seara, iar ea mi-a raspuns: ‘Pai bibicule, la cat de bine inoti acum de cand mergi la piscina, o sa faci doua-trei lungimi de Sena si-o sa iesi tipand ca ti-e foame!’…pff, mama denaturata! 

Insa cum era foarte preocupata de neadaptarea mea, in iarna aceluiasi an, 2005, madam mama (sau Licurici, cum o numesc de la varsta de 3 ani), a venit la Paris sa vada care-i treaba cu puiu'.
 
Ca orice parinte care vine la copilul (ROMAN!) din strainatate, Licurici a adus simbolic: 5 kile salata de boeuf, 4 kile muraturi, 3 borcane icre, 3 borcane zacusca, 5 borcane salata de vinete, 8 bucati salam sibiu, fripuri de curcan din masacrul a jumatate de ferma de oratanii, piuré reprezentand plantatia de cartofi pe 5 ani ale unui taran gospodar, sarmale ca la nunta, plus 10 kile de cozonac si tineti-va bine!! MERE! (pe principiul ‘lasa mama sa fie ca stiu eu ce rahaturi de mere fara gust au aia acolo!’).
 
A ajuns biata mama cocosata, nici nu se vedea de desagi de ziceai ca vine pe front la soldatii infometati (desi nu stiu daca tot ce-a adus ar fi incaput intr-un tanc…).
 E amuzant cum romanul vrea sa rezolve orice rau, de suflet, de singuratate, de dureri de picioare, prin mancat. Daca e matul plin e si soarele mai stralucitor...
 
Seara am tras o masa stil parastas, au venit toti romanii pe care-i stiam la Paris, de la inca 3 camine, plus amicii mei greci/olandezi/rusi/americani, etc., era turnul Babel acolo, desigur dirijat de madame mama care le explica pe romaneste cum e cu sarmalele si ca malaiul lor e un cacat si face mamaliga gogoloase. Cum ce-s alea? Go-Go-Loa-Se!! (din frantuzescul gogoloshe)
 
A fost o seara de pomina si sunt sigura ca si-au amintit de ea pentru ca stomacul studentului tipic nu prea mai digera altceva decat paste si mai mult ca sigur s-au tras pe maini dupa soirée fiecare in chilia lui.
 
A doua zi dupa festin si eu si licuriciul zgubilitic eram doamne bine, mergeam la Opera. Din pacate spectacolul la care luasem bilete era post-modernist cu o muzica ca un scartait si cu sange pe pereti si niste galeti...era de neinteles, cred ca regizorul si coregraful fumasera o bucatica din lemnul de la scena si se distrasera apoi cu compusul respectiv coregrafia dansului galetilor.
 
Astfel ca la pauza ne-am carat en mode élégant, dupa ce in prealabil ne pozaseram fata/profil- ca niste snoabe fara frica!- cu: balcoanele, stalpii, pietrele, inclusiv cu ciorapii cazand a vreunei statui de Ludovic, sa vada lumea ca suntem cultivate si mergem la Opera!

La iesire paznicii foarte protocolari se mirau sa ne vada ca plecam ‘Mais ce n’est pas possible, qu’est-ce qui se passe ?!’ (cu mutrele lor de ratoi impaiati) si le-am explicat ca plecam din cauza doamnei mama pe care-a apucat-o cheful de plimbare pe Avenue de l’Opéra fix in timpul scenei cu sangele pe pereti. Nu ca nu i-ar placea sangele, Doamne fereste , cui nu-i place ?! Si mai ales pe pereti iesind dintr-o galeata, totul acompaniat de scartaieli ! Tocmai, este de-un lirism atat de profund ca te-apuca cheful de plimbarica !
 
La intoarcerea din oras, ajunse aproape de camin, scena nerealista: in spatele campusului era un Circ, astfel ca din cand in cand mai evada cate-o pasare sau vreo maimuta rebela. De data asta era un fazan, viu colorat, foarte mandru de el, se plimba linistit pe alee parca uitand-se la ceas sa vada cat mai are pana-l prind dresorii.
 In acelasi timp, din sensul opus venea un African imbracat in costum traditional, rochie turcoaz cu rosu si galben + turban asortat. I-am vazut de la distanta (pe fazan si pe African) cum trec unul pe langa altul admirandu-si discret reciproc culorile, fiecare vazandu-si de treaba lui. Parea o scena dintr-un film de Tim Burton, perfect realizata.
Desigur nimeni n-a schitat un zambet, s-ar fi distrus tot momentul, insa in interior ma tavaleam deja de ras! Cotidianul meu, Nanterre: fazani si africani!

In seara inghetata de februarie, luna se apleca peste campus parca vrand sa-l invaluie si sa-l  mangaie cu bratele ei de argint. Cu licuriciul langa mine, cu fazanul veghind, cu sarmalele la locul lor in stomac, mi s-a parut totul parca mai usor.