miercuri, 25 mai 2011

Copiii de la baby-sitting

Copiii de la baby-sitting erau adorabili si foarte inteligenti. Cand am inceput, aveau 3 (baietelul, Alexandre) si 6 ani (fetita, Roxane).

Parintii erau din familii aristocrate gata bogate si faceau oricum si ei bani frumosi. De la inceput am avut o mare admiratie pentru ei ca si cuplu si pentru cum isi cresteau copiii. Christelle si Fabrice (parintii) se cunoscusera la facultate si pareau un fel de Barbie si Ken. Erau cuplul perfect: aveau foarte multe afinitati, jucau tenis impreuna, skiau impreuna, cantau la pian la 4 maini, citeau literatura adevarata si erau inalti si frumosi, cand te uitai la ei iti venea sa-ti spui 'astia au fost trimisi special sa perpetueze specia cu ce are ea mai bun'

Copiii erau si ei frumosi si polivalenti, faceau activitati in fiecare zi dupa gradinita/ scoala: pian, dans, gimnastica, tenis, etc. La televizor aveau voie doua ore pe zi sambata, altfel lectura. Si e incredibil cum isi gasesc copiii imediat alte preocupari: erau cei mai fericiti cand se jucau cu frunze sau castane in parc!

Fetita la 6 ani citea tomuri de teatru si inainte de plecarile in vacanta cand se facea valiza ea prefera sa-si poata lua carti mai degraba decat rochii. Mi-a fost draga pe loc! (desigur o compatimesc pentru cand va fi mai mare si va trebui sa-si gaseasca un iubit, va trece omul respectiv prin Purgatoriu ca sa se ridice la nivelul ei…)

Am avut foarte multe de invatat de la familia asta, cred ca multe lucruri ar fi diferite in viata mea daca n-as fi trecut pe la ei.

De la Christelle am invatat ca daca ai un colier de perle si cercei asortati nu-ti trebuie multe accesorii. Si ca machiajul discret poate fi foarte sexy. Si ca adevaratul chic sta in atitudine nu intr-un decolteu cat o gura de rechin.

Am vazut multe filme recomandate de ei si am citit si mai multe carti, aveau o biblioteca cum numai indraznesc sa visez intr-o zi, ca intr-un castel, inalta pana in tavan si garnisita de opere. Stiam ca va fi temporara munca la copii, asa ca inghiteam cartile pe care mi le imprumutau.

In general erau un etalon al calitatii si bunului gust in orice, daca mergeau la un spectacol notam imediat numele ca sa stiu pentru ‘cand oi avea bani’ sa ma pot duce si eu.
Imi amintesc ca mancau ‘macarons de la Durée’ (niste prajiturele care sunt simbolul rafinamentului culinar in Franta) si la vremea aia n-am dat atentie, insa mai tarziu mi-am amintit! Si acum cand aud de ceva foarte bun imi amintesc sa fi vazut deja la ei in casa.

Pe biroul lui Fabrice am descoperit saptamanalul ‘The Economist’ si mi-am facut si eu abonament imediat chit ca n-am mai vazut carne o luna dupa. Si in ziua de azi reinoiesc  abonamentul.

Insa si de la copii am invatat foarte multe, inclusiv limba franceza, pentru ca acolo unde un adult adesea nu indrazneste sa te corecteze, copiii nu se jeneaza.

Baietelul Alexandre era adorabil si ne-am iubit asa de mult ca si azi pastram legatura (s-au mutat la Londra intre timp dar ne scriem pe mail si ne trimitem vederi).

O data imi facusem parul permanent si eram creata ca o oaie. Toata lumea zicea ca e ok insa stiam ca un raspuns adevarat voi avea numai de la baietel. Cand am intrat pe usa intai a ramas paralizat si a facut ochii mari. Apoi a arborat o mutrita amuzata si a zis: Tu as une drôle de coiffure (ai o freza ciudata)…eu nu m-am lasat si-am insistat: ‘bine-bine, ciudata, dar ciudata frumos sau ciudata urat?’… a stat, a reflectat, s-a uitat mai atent, si-a infasurat un carliont pe deget, apoi a zis: ‘ciudata frumos!’. Atunci am stiut ca scapasem de rasul in cap!

Copiii sunt incredibili, cu toata experienta mea de baby-sitting (la ei am stat aproape 4 ani, am continuat sa ma duc serile chiar si cand aveam servici de zi, am vrut sa-i vad pana in ultima zi cand au plecat la Londra), inca ma uimeste candoarea lor si lumina pe care o pot revarsa peste orice, indiferent cat ai fi de la pamant.

O data baietelul avea febra mare si parintii erau plecati. Puiul mic plangea, il durea, eu tanara nu prea stiam ce sa-i fac, incercasem cu comprese, nu reusea sa adoarma defel. Cum de cantat n-am vrut sa-i cant ca sa nu-i agravez starea sa si vomite…i-am pus o mana pe frunte si i-am spus ca prin bratul meu va trece toata durerea si febra lui si se va duce la mine. Si m-a crezut! Pentru ca la un moment dat cand credeam ca doarme am luat mana si s-a intors si mi-a spus: ‘nu ma mai iubesti? De ce iei  mana ca o sa vina durerea inapoi la mine!’. Irezistibil!

Ritualul nostru seara dupa multele activitati cotidiene, era sa le fac baie  apoi sa ii pescuiesc in brate (iar ei sa strige in romaneste ‘mielul gras, mielul gras!!), sa ii imbrac in pijama si sa ii culc. Insa intr-o seara a sunat tatal sa-mi spuna sa-i imbrac de oras pentru ca urma sa ii duca la piscina.
Pe cel mic l-am spalat, apoi in loc sa-l imbrac in pijama l-am imbracat in haine de iesit. El era mort de somn si astepta pijamaua sa mearga la somnic. Nici nu si-a dat seama ca nu il imbracam de dormit. La un moment dat cand ajunsesem deja la incaltari, se uita in jos la el si mirat, zice: ‘pai…ce caut eu imbracat?!’, si i-am spus cu entuziasm ca mergeau la piscina, iar el, cu o voce moale, pe jumatate adormita: ‘ooo, piscina…ce super…!’. Era mort de somn insa asteptase de atata timp piscina ca nu putea sa nu para bucuros.

Fetita era si ea draguta (si extrem de desteapta!!) insa adesea cam nedreapta cu baietelul si ne certam des…insa ii iubeam pe amandoi.
Intr-o zi faceam un puzzle enorm toti 3 si nu ne iesea...la un moment dat Roxane zice: 'Stop! Nu merge asa! Alex tu iei capul si membrele superioare, Dana tu iei partile, iar eu ma ocup de partea de jos!'. Se vedea viitorul sef de proiect! Am fost uimita sa vad cum la 6 ani ii dadea prin cap ca trebuie sa ne organizam ca sa reusim ceva. Macar de-ar intelege asta si liderii romani...

O data Roxane ne facea o sceneta de teatru de papusi iar eu si baietelul eram spectatorii. Ca sa-l conving sa stea cumintel pe scaun i-am dat un banut de ciocolata impachetat in staniol si i-am zis ca n-are voie sa-l manance pana cand sceneta nu se va fi terminat.
Spectacolul a durat mult (masurat in timpul de joaca al unui copil), Alex tinea banutul strans in manute sa nu i-l ia cineva, iar cand in final s-a terminat si a putut sa aiba dreptul la recompensa, a deschis pumnuletul insa ciocolata se topise. Iar replica lui a fost: Ca, c’était pas prévu! (‘Asta nu era prevazut !!’) J
Noroc ca aveam alti banuti !!

Au fost niste ani deosebiti si niciodata nu mi s-a parut munca cu ei nestimulanta, dimpotriva, as spune ca ma plictisesc uneori mai mult in recrutare!! Si mi-au servit de model copiii pentru atatea lucruri, chiar si pentru savoir-vivre!

 Sper din suflet ca eventualii omuleti pe care-i voi produce intr-o zi sa fie la fel de buni si educati ca cei ai familiei D. 














2 comentarii:

  1. ce copii frumosi....

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumoasă descriere! Parcă i-am văzut cu ochii minții!

    RăspundețiȘtergere