De cate ori ajungeam la Bucuresti la mama ma minunam de cat e de curat, mancarea de buna si soarele de stralucitor. Parca nici ploaia nu era la fel de uda ca la Paris.
Desigur erau si parti inversate: saracii mi se pareau cu mult mai amarati in Romania decat in Franta, oamenii mai tristi, mai cinici, murdaria mai neagra…
In una din scurtele vizite in Romania, au fost si ceva aventuri.
Iata povestea, merita mentionata. Un weekend scurt cu iesire la spectacol si la dans (ca nu merge una fara cealalta!)
Intai am mers la Ateneu, cu o prietena romanca, ca doamnele.
Intram, ne asezam, asteptand cu nerabdare sa-nceapa. Numai ca era vorba de un spectacol-concert, unde se serba aniversarea sopranei din rolul principal.
Si ca sa ne sublinieze acest eveniment, un individ doi pe doi, impunator, cu parul (ce mai ramasese din el) grizonat si prins intr-o coada lunga si soioasa, cu un smocking alb de chelner gasit prin recuzita invechita, a inceput, in ceea ce credeam o scurta introducere, sa ne vorbeasca despre cariera multreputatei.
Dupa periajul de rigoare : acuratetea stilului, tehnica perfecta, interpretarea sensibla, alaturi de binecunoscutul/binecunoscuta, multapreciatul/multapreciata, celebrul/celebra etc., intr-un pur stil rosinian, pucinian, mozartian - numai pe cel flamand l-a ratat dar cred ca din cauza pasiunii! …care a obtinut premiul unu "merdeneaua de aur" la festivalul international de muzica lirica "pasarica columbeanu" (si va scutesc…), dupa vreo jumatate de ora de prezentare nu ajunsese decat la anul 1977!!!
Publicul…amuzato-inspumat a incercat sa-l prigoneasca pe acest distins paun cu aplauze furtunoase ca sa-i dea de inteles ca tirada trebuie sa se mai si termine si sa se care dracului odata...in dulcele stil clasic.
Numai ca, domnul...ridica capul intrigato-contrariat in fata acestui public incult, lipsit de o elementara bunacrestere, care nesocoteste astfel aniversarea interpretei, acest public care, odata, pe vremea raposatului, era mai elevat… si a continuat pelegrinarile lui in lumea "La traviatei", "Rigolettoului" si "Eine-i kleine nachtmusic", pronuntate cu un gretos accent strain, titlurile italiene pe un ton jovial, saltaret, iar cele germane cu unul sobru, metafizic cu "a" in loc de "e", ca sa ne dea, cum vine vorba...peste bot de ignoranti si sa ne sfideze. ‘Boi inculti si recalcitranti’, rasunau a-urile, e-urile lui!
Un tip patetic la randu-i i-a strigat la minutul 37 si 10 secunde : "esti penibil ba!!".
Atunci, vazand acesta nerecunostinta vehementa, domnul elegant dupe scena, isi inclina capul, dezarmat dar demn, si consimti sa plece. Publicul vesel rasufla usurat.
In sfarsit..spectacolul! Decoruri ieftine, incercare nereusita de modernism, poza bietului Motzart, invesmantat in tunica rosie, asemenea aleia de pe bonboanele vieneze cu cutia in forma de hexagon, proiectata pe un ecran urias, ca si cum muzica lui nu era destul, de parca coregrafii vroiau sa spuna,"il vedeti ba p’ala cu nasul lung si peruca?", "il vedem, si ce-i cu asta?", "ala ba, e Mozart! Sa stiti si voi (daca n-ati halit bonboane vieneze)".
Mai departe, rochii negre, lungi, cu paiete, din alta epoca, decolteuri adanci, pantofi de lac, o bicicleta. Muzica divina, voci placute. Povestea cat se poate de amuzanta, jocul destul de bun. Doua frantzuoiace zglobii si prost imbracate (in bashchetzi!)
Pe scurt, un moment...agréable.
Insa mai interesanta e seara de sambata, momentul revederii cu fostii colegi de la facultatea din Romania.
Cand am urcat in taxi la plecare, n-am stiut sa-i dau adresa soferului si m-am incurcat in iesplicatii, ca o duduitza ignoranta si gatita peste masura...
Asa ca domnul de la volan, innecat cu sigurantza de parfum,a trebuit sa-si intrebe si el la randul sau, toti colegii (la microfon, cu binecunoscuta formula "colega, colega, spune si mie") unde este Music Club (pronuntat ‘Clab’, de m-a dat pe spate si pe mine!)
In fine, am ajuns cu chiu cu vai, si m-a lasat, cum ma amenintase inca de la inceputul "cursei", la "bariera", ca de la o vreme "au inchis astia (care astia?) drumul si nu se mai poate intra cu masina pe-acolo".
Asa ca tot prin ploaie am luat-o binisor, cu multa bagare de seama, ca lustruisem cizmele cu nespusa grije si nu vroiam sa ajung acolo noroita. Si-uite-asa am ratat intrarea glorioasa in scena si coborarea din masina pe care-o si vedeam parcata in buza barului.
Intrarea-aceasta am nimerit-o altfel cu greu, pentru ca era total ascunsa de nu banuiai ca aia este nici chiar cand te aflai in fatza ei. Dupa traversarea unui gang al carui perete drept era pictat cu un primitor "MUSIC CLUB" in litere mari, rosii, ajungeai intr-un soi de curticica dreptunghiulara care semana mai mult cu ograda unui restaurant-bomba de cartier decat cu o curte de primire intr-un club de fitze. Containere cu gunoi, lazi, doi-trei pisoi plouati si o use mare din metal ermetic inchisa de-ti spuneai ca nu poate da decat intr-o magazie. Ei bine, usa aceea,daca indrazneai sa o deschizi, era vedeti, Intrarea! In spatele ei, scari acoperite somptuos de o mocheta rosie (ca literele de pe perete!), lumanari de-o parte si de alta, o taxa de intrare de una suta mie lei, bani vechi si .... welcome in Paradis.
Colegii rezervasera masa, dar...rezervarea se pierduse, exact ca in "4 luni, 3 saptamani si 2 zile", insa, gazdele, cu mult mai simpatice, ne-au dat totusi una proaspata.
Pretenarii au aparut si ei putin mai tarziu invesmantati de petrecere, care mai de care mai aranjat si mai asortat cu culorile de pe pereti si mocheta de pe jos.
Am discutat politica&intelectuali, caci mai toti lucreza in Ministere, Comitete si Comitii, si explica ce fac cu un aer grav, preocupat si cinic. Indubitabil, specialisti!
M-a frapat cum toata lumea era in cuplu de atata vreme, spre deosebire de mine care n-am depasit niciodata un an cu nimeni (piele rea!)...sau cine stie poate se sta in cuplu in Romania datorita conditiilor atmosferice sau asezarii geografice, sau atasarii nationale de sentimentul "atasamentului"...acolo forta de inertie este mai puternica!
Au cantat...13...asa se numea bandul (ca cica de la o vreme este demondat sa zici "grup")...o adunatura de patru insi in cautare de identitate (a band-ului, nu a lor) care au reluat marile hituri internationale de la anii '60 incoace...Beatles, Rolling Stones and staff. Imitati cu destula vigoare. Desi exercitiul mi s-a parut facil, ambianta care a rezultat a fost destul de buna, am dansat (da, dupa discutiile politice, cum era de presupus), baut si...cam atat. La capitolul agatzat, stat mai prost, caiboi-ul de la bass mi-ar fi facut cu ochiul, dar era ocupat cu...cantatul si de cate ori trecea prin preajma era incruntat, incurcat, absent, intr-un cuvant, inabordabil. Si n-aveam nici ciorapii cu banda la mine ca sa-i cer un autograf pe coapsa...
In rest am facut pe nebuna, nu mi-a mers si desigur (si comme à l’habitude) n-am agatat nici cuiul de la masa.
Asa se termina o dulce vizita in tara-mama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu