luni, 9 mai 2011

Pe drumuri. Sfaturi simple despre cum sa-ti rupi picioarele cand esti adult

Primul an universitar in Franta lua sfarsit. Cu bine, avusesem note bune ceea ce imi permitea sa-mi trimit dosarul la universitati bune pentru anul II de Master.  

Fiind acceptata la mai multe universitati (ca francezii iau toti ametitii daca m-au acceptat si pe mine...!), am ales Assas-Paris II pentru ca era una din cele mai prestigioase (mai ales la Drept este in topul universitatilor europene) 

In ceea ce priveste casa, facusem cerere de camin tot acolo unde eram. Numai ca universitatea noua era in buricul Parisului, Nanterre nu. Nanterre nu era nici in vreun intestin al Parisului, sau daca era, as zice ca era in capatul cu iesire al intestinului... 

Asa ca cererea mea de camin (depusa in februarie) nu era valida pt ca fusese facuta la Nanterre, si urma sa studiez la Paris. Deci ma lasau pe drumuri. 

La Paris e foarte complicat sa-ti gasesti casa. Ai nevoie de un garant, adica o persoana care sa garanteze pentru tine cu contul bancar, dovada ca are casa si attestation de impozite. In afara de parinti sau sot, nu prea se arunca multa lume la a-ti oferi viata... 

Cum salariul mamei ar fi fost luat drept o gluma proasta, nu aveam garant deci nici posibilitate sa-mi gasesc casa. Am cautat peste tot, fara garant esti ca un cersetor mai bine imbracat. 

Am intrebat la scoala noua, le-am explicat ca sunt pe drumuri, nu-mi puteau gasi decat casa contra serviciu (de exemplu sa ingrijesc batrani), nu aveam cum sa accept asta pt ca trebuia sa-mi castig painea in timpul ramas, trebuia o munca remunerata nu in schimbul acoperisului. 

Asa ca o vreme am stau la niste amici ingineri care locuiau la Palaiseau, o zona foarte frumoasa in afara Parisului, insa departe de centru. Au avut amabilitatea de a ma tine la ei doua luni (desi initial trebuia sa stau vreo doua zile, dar n-am gasit nimic altceva)
Nimic amuzant in perioada aia, decat accidentul cu rolele (care e amuzant pt ca nu mi-a fost fatal, am fi ras mai putin daca scriam asta moarta...) 

Pentru ca apartamentul amicilor era nu doar departe de centrul Parisului, dar si departe de gara unde ma lasa trenul, pierdeam o gramada de timp cu mersul pe jos. Asa ca intr-o zi m-am decis sa-mi cumpar niste role, sa mai economisesc timp (de mica eram stratega mare!). 

M-am dus la GO SPORT, am verificat marfa cu incruntatul cunoscator al unui amator fitos de pare profesionist (in ochiul altui amator desigur), si dupa vreo doua minute jumate de ezitari am decis sa-mi cumpar ultimul racnet de role, roti de fibra de silicon si cauciuc, plastic aerisit, frana pe lateral, ce mai, erau rolele alea atat de smechere de cred ca leganau si copilul daca vroiai! (ati notat deci ca eu n-aveam casa...ca romanul  tipic care n-are unde sta dar isi ia ultima fita de masina- in cazul meu transportul erau rolele, adaptati)
Super incantata, dupa ce-am lasat acolo economiile de baby-sitting pe-o juma' de an, le-am pus in picioare si am luat trenul spre Palaiseau.  

Uitasem un mic detaliu: ca nu ma mai urcasem pe role de 6 ani, din primul an de liceu adica. De cand bananaim prin Pantelimon cu Ancutza (cum care Ancutza? Prietena mea din Ancutza si Danutza de nimeni nu stia care-i care) 

Boooon, ajung la Palaiseau seara pe-nnoptat, la gara Palaiseau. De la gara pana in centru era o panta abrupta. Zic: 'perfect, o sa-mi amintesc imediat cum era cu rolele, plus ca fiind pe panta o sa simt libertatea adevarata' 

Zis si facut. Imi iau avant, si hop la vale. Alunec cu gratie, vai ce sentiment de plenitudine, parul in vant, geaca de fas care se umfla (la classe, ce mai!), firele de la subrat care falfaiau (nu, glumesc, e licenta poetica asta!), ce mai, un deliciu! 

Doar ca la un moment dat simt ca prind viteza mare si ca soseaua se repezea agresiv inspre mine (si ea cu benzile in vant). 

Ma gandesc deci ca ar fi bine sa incetinesc (ce idee inovanta, nu-i asa?). Incerc sa pun un picior in spatele celuilalt artistic cum imi aminteam, pfff, nimic, mai rau acceleram. Soseaua devenea din ce in ce mai putin un concept abstract si se apropia din ce in ce mai suparata (desi Dumnezeu stie ca nu-i facusem nimic!). 

Incerc sa nu panichez dar simteam ca nu ma voi putea opri si ala-mi va fi sfarsitul. Disperata, ma uit in dreapta-stanga sa gasesc o solutie, era o terasa pe marginea pantei, niste masute de lemn alb. Cu toata viteza aia, am virat cat am putut spre terasa, m-am agatat din viteza de o masa, corpul mi s-a invartit la 180° si am aterizat puternic pe asfalt, la o jumate de metru de sosea.
Uf, m-am oprit. Ce bine! Am supravietuit!! 
 
Numai ca problema...nu-mi mai simteam corpul. Deloc. Impactul fusese extrem de puternic. Incerc sa misc un brat, ceva, nimic. Incerc sa strig 'ajutor', nu iesea nimic, gura deschisa, nici un sunet. Creierul meu era constient de tot din exterior si de ce vroia sa faca, numai ca nici un membru nu-l mai asculta. De la terasa nu iesea nimeni afara in noapte. 

Intinsa pe asfalt ma gandeam numai ce-o sa pot povesti cand voi fi in scaunul cu rotile...trebuia rapid sa inventez o poveste glorioasa pentru ca 'aventura' cu rolele era mult prea stupida. Urma sa spun: 'm-au atacat! Erau 20! Au dat si ei, dar am dat si eu...dar EI fiind in superioritate numerica...m-au avut' 

Nici o istorie de accident-paralizant nu mi se parea mai debila decat a mea cu rolele...poate doar alunecatul pe sapun in baie, intotdeauna mi s-a parut asta maximum de prostie...mai ales in zilele noastre, cand exista gel de dus, for God's sake!! 

Dupa vreo 10 minute o banda de baietasi de cartier s-a apropiat de mine. Ma si gandeam ca-mi vor fura rucsacul si-acolo erau incaltarile adevarate (ca bani nu mai aveam, ii dadusem pe role), eram blestemata deci sa ma intorc acasa ruland sau in picioarele goale (daca urma sa-mi mai resimt picioarele vreodata)
Au fost extrem de draguti baietii desi erau racaille (arabii vagabonzi considerati periculosi, genul care ard masini la ocazii). Au sunat pompierii imediat (pompierii dau primul ajutor aici), au explicat tot, nu m-au miscat, m-au consolat, au fost extraordinari.
Cand au venit pompierii incepusem deja sa-mi simt membrele, mi-a fost si jena ca i-am deranjat. M-au intrebat daca vreau apa sau o prajiturica (pfff, auzi apa cand aveam pompieri frumosi si musculosi in fata mea, ce gluma! Sa fi stiut ca voi termina seara in bratele pompierilor imi luam avant mai mare din varful pantei!)  

Am intrat pe picioarele mele acasa insa am facut recuperare la fizio-terapie doua luni dupa accident iar rolele sunt la locul lor sub pat. Daca le vrea cineva, le vand volontiers! Noi-noute, nu le-am pus decat o data...va fac un pret...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu